de Gelu Dobrescu – corespondent Filiala Mihai Eminescu Timiș a UZPR
„Limba română este patria mea” – Mihai Eminescu
Putem spune că limba nu este doar un simplu instrument de comunicare, ci de-a lungul timpului ea s-a metamorfozat într-o creație organică, a devenit un „poem” spontan născut din sufletul colectiv al neamului. Mai mult, limba română păstrează un mistic aparte, unde se regăsesc tradițiile, originile ancestrale dar și specificul spiritual sau inconștientul teluric al poporului român.
Formarea limbii române o regăsim în spațiul românesc dar și răsăritean, întru-cât limba literară s-a născut lent, organic, direct din seva graiurilor populare, păstrând o legătură vie cu acestea.
Limba română ascunde în ea, ca într-o cutie magică, întreaga viață a unui popor, cu trecutul lui cel mai îndepărtat, cu pământul care l-a hrănit și care i-a încântat neîncetat privirea, regăsind trăiri sociale ale vremii în care a viețuit, împletită cu credința ce i-a fost refugiu în vremurile de restriște, care i-a fost un permanent îndrumător și în care și-a aflat locaș, cultura și civilizația care l-a ajutat să se înalțe încet dar sigur pe întreg parcursul veacurilor.
Dacă privim din punctul de vedere al istoriei, observăm că sunt clarificate multe dovezi ce țin de tărâmul istoriografiei, care altfel ar fi rămas în umbră, sau imposibil de dovedit.
Limba română este o oglindă curată a sufletului poporului român, a principalelor sale însușiri, ce îi definesc caracterul dar și originea, năravurile sale bune ori rele.
Pornind de la concepția gânditorului Lucian Blaga, care, analizând limba română, a deosebit între o cultură minoră și o cultură majoră.
G. Ivănescu va vorbi, la rândul său, de un spirit minor, „înlănțuit încă de factori naturali“, și de un spirit major, „devenit cu adevărat autonom“. De asemenea, o atare distincție îl va conduce pe Ivănescu la următoarea concluzie: „Graiurile populare ni se par a fi expresia spiritului minor, iar limbile literare, expresia spiritului major.“
În Istoria limbii române -1980-, G. Ivănescu examinând „fără prejudecăți“ realitatea lingvistică, constata că „există două lingvistici, cu principii și metode de cercetare deosebite, una a cauzalității și alta a libertății, a scopurilor.
Și pentru că l-am amintit pe Lucian Blaga, se cuvine a reliefa și concepția acestuia despre limba română: În cunoscutul studiu Cultură minoră și cultură majoră din Trilogia cunoașterii, Lucian Blaga scoate în evidență deosebirea dintre cele două tipuri de cultură și totodată, aspecte ale creativității omenești. Arată că analiza dezvoltării limbii române se poate face pornind de la opoziția dintre copilărie și maturitate, însă luându-le pe acestea nu ca vârste biologice ori ca etape de dezvoltare naturală, ci ca structuri sufletești ori ca atitudini spirituale. Caracterizându-le pe îndelete pe ambele, Blaga ajunge să susțină că prima – cultura minoră – este „copilărească“, spontană, inconștientă, adică nereflexivă, apropiată de natură – ca manifestare, și nu ca „organism“ -, pe câtă vreme cea de-a doua – cultura majoră – este „matură“, planificată în sensul de creație dirijată, conștientă, adică reflexivă, istorică și îndepărtată de natură.
Dacă vom analiza succint elemente ale construcției limbii române, vom observa existența unor generalități ale exprimării sau ale stilului, acestea fiind norme ce țin de esteticul și funcționalitate ce au ca menire a asigura, claritatea, corectitudinea și eficiența comunicării. Astfel:
Corectitudinea este reprezentată de respectarea strictă a normelor gramaticale, ortografice, ortoepice și punctuaționale stabilite de Academia Română
Claritatea înseamnă expunerea limpede, logică și ușor de înțeles a ideilor, evitând exprimările încâlcite sau ambigue.
Proprietatea presupune alegerea cuvintelor și a structurilor potrivite pentru a reflecta exact gândul sau intenția comunicării.
Precizia constă în utilizarea la obiect a termenilor, fără ocolișuri, digresiuni inutile sau detalii prisositoare.
Puritatea se referă la utilizarea exclusivă a lexicului acceptat de limba literară, evitând abuzul nejustificat de neologisme, regionalisme sau arhaisme.
A aduce un omagiu limbii române reprezintă o celebrare a identității, a istoriei și a spiritului poporului român. Limba noastră este cartea de vizită a poporului român și cea mai emblematică verigă care scoate în evidență rădăcinile adânci ale unui popor de-a lungul istoriei.
Limba română este o veritabilă și solemnă cântare, relevând întregii lumi în toată plinătatea sa, lupta și dragostea pe care străbunii noștri au avut-o față de limbă, glorificând-o, închinându-i cele mai autentice rapsodii inefabile.
În încheiere, la ceas de omagiu adus limbii române, dragostei de carte și neam, amintim că suntem mereu și mereu vegheați de sus de luceafărul limbii române, astrul strălucitor ce este Mihai Eminescu, spiritul acestuia rămânând veșnic viu atâta timp cât societatea conștientizează lupta pe care au dus-o aceștia pentru trezirea conștiinței de neam, emancipare națională, înfăptuirea unirii și conservarea limbii române ca noi, cei de astăzi, să fim mândri și să ne aducem aminte de actele lui de adevărat curaj.