de Aurel Muntoiu – Filiala Mihai Eminescu Timiș a UZPR
Firește că limba română nu este doar un simplu mijloc de comunicare, ci întrupează însăși pânza etnică și spirituală a neamului, înmănunchind o consistentă valoare sacrală ce este încărcată de mistică ortodoxă și legată organic de solul țării.
Limba română reprezintă un organism viu, care păstrează în matca sa structura sufletească și religioasă a poporului român, profund marcat de trăirea ortodoxă. Dacă vom privi prin oglinda unei gândiri tradiționaliste, observăm că limba și folclorul sunt deopotrivă depozitare ale vechimii și continuității noastre, ce se constituie într-un tezaur de expresie autohtonă care se opune unei uniformizări cosmopolite.
Dacă ar fi să privim în componentele structurale ale limbii române, ne vom întâlni cu o inteligență aparte a neamului românesc. Din păcate, în general această inteligență nu prea are un caracter constructiv, ci mai mult distractiv. Ne place mai mult să glumim decât să gândim, mai mult să pizmuim decât să înțelegem, mai mult să disprețuim decât să iubim. Ce lipsește inteligenței noastre? Îi lipsește acea doză de seriozitate, chiar de maturitate, neapărat trebuincioasă pentru adâncirea lucrurilor, pentru a putea să pătrundem în profunzime înţelesul lor moral, pentru o deosebire consistentă celor bune de cele rele şi pentru poziționarea lor în scara de valori călăuzitoare ale vieţii. Trecem cu ușurință peste omul cinstit şi ne oprim cu admirație în faţa ticălosului. Disprețuim strădania îndelungă în folosul obștesc şi râvnim la «loviturile» aventurierilor care ajung peste noapte din pierde-vară, magnați ai banului şi ai vieţii noastre publice, ― uitând, firește, că toate aceste «lovituri» se fac pe socoteala unui neam întreg.
Avem o mulțime de personalități de seamă ce au trăit printre noi, ce și-au folosit puterile vieții pe altarul unei misiuni naționale și nu le-a fost dat să audă cuvântul recunoașterii decât din cerul de dincolo de mormânt. Cu calitățile și defectele sale, Românul desconsideră în viață pe cei aleși din neamul lui, ca să-i preamărească abia după stingerea din urmă.
Observând trecutul nostru, spunem fără greș că Biserica a avut un rol esențial în păstrarea, unificarea și dezvoltarea limbii române, fiind principalul spațiu unde scrierile în limba română au fost traduse, multiplicate și promovate înaintea apariției sistemului de învățământ laic. Prin intermediul cultului, graiul popular a fost ridicat la rang de limbă literară și culturală.
Odată cu primele încercări de organizare statală, rolul Bisericii în dezvoltarea culturii şi civilizației românești a urmat modelul bizantin; o seamă de personalități eclesiale: episcopi, preoți sau călugări au îndrumat principala activitate culturală din epocă.
Mihai Eminescu, cunoscând rolul Bisericii și al credinței creștine în dezvoltarea culturii și a limbii române ca veșmânt viu al învățăturilor de credință și al cultului liturgic, a numit Biserica Ortodoxă Română „maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii și unitatea etnică a poporului” – . Timpul, 14 august 1882.
Amintim că primele tipografii din spațiul românesc au apărut la mai puțin de o jumătate de veac de la invenția lui Guttenberg (1455), funcționând, în incinta unor mănăstiri sau centre episcopale, la Târgoviște, București, Iași, Buzău, Snagov, Râmnic, ori Neamț, iar primii meșteri tipografi au făcut parte din cler: ieromonahul Macarie, diaconul Coresi, ieromonahul Mitrofan, Sf. Antim Ivireanul – viitorul mitropolit și alții. Unele tipărituri au fost premiere internaționale, precum Liturghierul de la Târgoviște, tipărit în 1508 în slavonă, fiind primul Liturghier ortodox din lume.
Crearea statului român modern a deschis o epocă nouă, iar Biserica Ortodoxă Română a rămas pe mai departe o sprijinitoare fidelă a idealurilor naționale, contribuind la promovarea învățământului și culturii românești. Universală în dogmă şi naţională în mijloacele de a întrupa dogma în viață, Biserica ortodoxă este cea mai potrivită formă de creștinism pentru dezvoltarea morală şi spirituală a unui popor. Ea nu-i silește natura etnică, ci i-o desăvârșește. Pacea și buna învoire între oameni, adică scopul ei social, se realizează prin ridicarea oamenilor la un nivel spiritual, același pentru toți. Biserica ortodoxă ţine seama de toate elementele pe care natura însăși le pune la dispoziție. Neamul e unitate socială naturală.
Dacă vom observa și publicistica marelui Eminescu, „un om deplin al culturii românești” cum spunea C. Noica, vom realiza deplina sa implicare în istoria neamului românesc. Naționalitatea nu trebuie numai afirmată, ci trebuie să fie simțită cu inima. Să ne ferim a fi români de paradă – spunea Eminescu.
Regina Elisabeta, cu pseudonimul literar Carmen Sylva (carmen =cântec, sylva = pădure) a privit cu intens țăranul român, i-a studiat atent firea, limba și traiul, menționând despre dulcea limbă românească: „inima acestui popor este un rubin neprețuit, gura poporului este cântecul răpitor al privighetorii, care aduce la auzul nostru sunetele limpezi ale naturii ce ies din freamătul vorbitor al codrilor României și plutesc peste poieni strălucitoare și printre valurile aurite ale câmpiilor și lanurilor noastre. Din gura poporului tragi învățătură mare și trainică ca din sânurile nesecate ale tainicului Sfinx. Gura poporului este izvorul limpede care iese din stânca sănătoasă spre a răcori necurmat sufletele setoase. Cântecul poporului este poezia cea mai sublimă, căci nimeni nu știe cine a făcut-o. El curge din veselia și strigătul de durere, din nădejde și din suferință și numai acela se poate numi poet care a dat de aceste simțiri.”
Mai arătăm că între regele spiritualității românești și regina României au fost relații strânse, mai puțin cunoscute publicului larg. Eminescu a tradus o serie de scrieri ale reginei în românește. Deși poetului i se face dosar penal sub acuzația de proastă gestiune și de a fi furat cărți din Biblioteca Centrală de la Iași, este achitat prin ordonanța din 09 noiembrie 1876.
Așadar, limba română nu este doar un simplu mijloc de comunicare, ci un spațiu ontologic și un vehicul viu al spiritualității, în care ethosul poporului și rugăciunea se îmbină organic cu revelația divină. Prin limba română, credința ortodoxă a primit o formă caldă, specifică, ferită de abstracții, legând individul de comunitate și de Biserică într-o dinamică a iubirii. Mai mult, limba exprimă unitatea spirituală a românilor, devenind un factor fundamental de conservare a conștiinței naționale și creștine în vremuri de suferință sau prigoană.