Ramayana – O privire sintetică

O sănătate morală se regăsește și în modul de a simți, de a trăi viața prin acțiuni și gânduri curate. Se poate spune că trecutul se transformă în acel ceva ce duce spre prezent, acel timp în care i-a naștere acea părticică de viitor.
Profeții din toate timpurile și din toate religiile, au reușit să-l afle pe Dumnezeu dincolo de forme și vobe. Înțelepciunile și îndemnurile lor spirituale au devenit ,,Scripturile” acestei lumi.
Toate acestea, nu sunt altceva decât expresii, unele limpezi, adevărate, altele simbolice și ascunse, ale adevărurilor fundamentale. Aceștia au avut parte de o înzestrate deosebită, reușind să deslușească unitatea fundamentală a Scripturilor creștine ori a cărților sacre.
La baza analizei hinduse a formării condiției umane s-au avut în vedere și analizate ,,seria condiționărilor” rezultat mai ales din caracterul temporar și istoric al existenței umane. Astfel, în decursul timpului, s-a putut arăta cum și până în ce punct este condiționat omul de fiziologia sa, de psihicul său, de mintea sa, de ereditatea sa, de mediul său social, de ideologia culturală a sa, nu în ultimul rând de subconștientul său, toate fiind integrate în arheologia spirituală.
Ca un argument corolar, este și modul de analiză a lui G.G. Yung, aceela de a face o analiză și interpretare in abstracto, impersonală și anistorică în intreaga sa activitate de pshianaliză și psihologie analitică.
În același timp, este necesar a-l menționa pe marele poet, dramaturg și prozator indian, filozof cu concepție religioasă, fundamentată pe panteismul Upanișadelor și pe influiența religiei creștine, Raindranath Tagore, care aduce o critică europenilor despre modul cum au interacționat cu spiritualitatea indiană, arătând că aceștia nu au simțul armoniei universale, al armoniei individului cu universul întreg. Dar, aici trebuie să menționăm el a ajuns la un individualism înverșunat ce i-a caracterizat întotdeauna cultura, datorită creșterii sale într-un mediu izolat de viața naturii, fiind crescut într-o cultură organizată în viața orășenească și în state militare, cu disciplină rigidă, cazonă.
În concepția lui,
– Cultura mistică și panteistă a Indiei a văzut suprema afirmație în existența universală a spațiului cosmic. Viața este iubire, iubirea este armonie și absorbția particularului în întreg universul din care emanăm cu toții și în care ne întoarcem.
– Cultura rațională și antropomorfă a Apusului a văzut dimpotrivă, suprema afirmație în existența omului rațional: viața este iubire, iubirea este însă armonia totului prin rațiune și concentrarea universului întreg în microcosmoaul uman.
În fața individualismului european se ridică astfel, asemenea unui psalm, afirmația împăcată și pioasă a panteismului indian. ,, Iarăși și iarăși mă plec în fața Ta Doamne, Tu care ești și în foc și în apă, care străbați întreaga lume, ești în bucatele pe care le strângem de pe câmp, precum și-n pomii ce rodesc din an în an. ( Upanișade)

Despre religie, putem spune că ea răspunde unei necesități interioare, profund simțite a sufletului omenesc, observând că imensa majoritate a oamenilor din întreaga lume nu se pot lipsi de o anumită credință religioasă. Aceasta a adus în viața omenească multe valori spirituale, unele însă pierzându-și însemnătatea prin decădere, altele însă, au contribuit din plin la construcția și desăvârșirea temeliei morale și a eticii.

Dar, pentru început, observând că epopeea Ramayana dateaza de la începuturile secolului IV î. Hs., să vedem care au fost condițiile istorice în care s-a născut această lucrare, scrierea ei fiindu-i atribuită lui Valmiki. Ulterior, această scriere s-a pierdut, epopea fiind transmisă pe cale orală.
Ramayana este o epopee antică, scrisă în sanscrită de către poetul Valmiki. Reprezintă totodată o carte importantă a hinduismului. Ramayana conține 24.000 de versuri, lucru care o face să fie cel mai lung poem din antichitate și relatează despre călătoriile divinului prinț Rama a cărui soție, Sita, este răpită de către demonul Ravana. Se pare că versiunea cunoscută astăzi a fost scrisă în perioada 500 – 100 î.Hr., în hindi arhaică.
Aici se povestește despre evenimente ale primelor timpuri ale istoriei indo-europene, despre cuceririle lor și certurile lor interne aferente perioadei de expansiune și de consolidare.
Epopea reprezintă o formă tipic indiană de satisfacere a tuturor oamenilor de nivel cultural diferit. Toate miturile, legendele, epopeile, îi învață pe indieni să fie drepți, să respecte cuvântul dat, indiferent de urmări, se învață devotamentul până la moarte și chiar dincolo de moarte, curajul, virtutea și sacrificiul de sine pentru binele general.

Istoricul francez Michelet a scris în anul 1864 despre Ramayana:
,,Ramayana este un poem epic care se distinge printr-o unitate de stil bine determinată. Acela care a fost prea activ sau a dorit prea multe, să se plece și să bea din această cupă adâncă a vieții și a tinereții… Lăsați-mă să arunc o privire spre măreața Asie, și spre înțeleptul Orient. Acolo se află marele meu poem, tot atât de vast cât Oceanul Indian … cartea armoniei divine, în care nu există disonanțe. Acolo domnește o liniște netulburată și, în toiul conflictului, o blândețe infinită, o frăție fără margini, care îmbrățișează tot ce este viu: acolo este un ocean (fără fund și fără margini) al dragostei, al compătimirii, al milei”.

Privind sub aspectul mărturiilor arheologice, cele mai cunoscute urme arheologice sunt rămășițe ale civilizației din Valea Indusului, monumentele descoperite la Mohenjo – Daro (Sind) și la Harappa (Punjabul de vest), India de Nord. De asemenea, s-au găsit urme ale unei civilizații dezvoltate, care s-au revărsat și în zona Văii Gangelui, urme de acum 6.000 – 7.000 de ani.
Ne găsim în fața unei civilizații cu un pronunțat caracter profan, unde elementul religios deși prezent, nu a jucat un rol important, civilizație care a influiențat și dezvoltarea de mai târziu a civilizației indiene. Vorbim de o civilizație multiseculară, care se repetă într-un mod stereotip pe întreg teritoriul indian.
Potrivit dovezilor arheologice, primii oameni au venit în India cel târziu între 40.000 şi 30.000 Î.Hs Aceşti primi locuitori ai subcontinentului indian au ieşit probabil din Africa şi au traversat peninsula Arabă. Au urmat mai multe valuri de migraţie, rezultând cu stabilirea mai multor grupuri etnice diferite în India. Dintre toate acestea au evoluat cinci mari grupe lingvistice. Indo-ariana (predominant hindi) sau limba indiană, care era utilizată în textele religioase, a apărut în Sri Lanka – nord şi insulele Maldive. Dravidiana, limba vechii literaturi, ce a luat naştere în sudul Indiei şi la fel ca şi tamil, în unele părţi din Sri Lanka. Mai puţin răspândite erau limbile austro-asiatice (munda), limbile sino-tibetane în Caşmir, Nepal şi Bhutan, şi limbile autohtone reminiscenţe.
Geneza civilizației Indusului este legată de evoluția structurilor economice și culturale locale, începând din neolitic până la mijlocul mileniului III a. Hr. Aceste legături culturale anterioare explică originalitatea civilizației Indusului în comparație, de pildă, cu Mesopotamia.
Se pare că populația din Valea Indusului era în strânsă legătură cu civilizația sumeriană din acea epocă, existând dovezi ale existenței unei colonii indiene în Akkad, de aici putând consluziona că activitatea de comerț era dezvoltată consistent.

Primii locuitori ai subcontinentului erau vânători-culegători, dar au fost înlocuiţi de agricultori şi păstori începând cu mileniul VII î.Hr. O primă proto-civilizaţie se remarcă în mileniul VI î.Hr., din care s-au dezvoltat civilizaţia Indus, sau Harappa. Aceasta a înflorit pe câmpiile de lângă fluviul Indus între 2600 şi 1900 î.Hr. Denumirea sa provine de la oraşul Harappa, care a fost descoperit în 1921 în nord-estul Pakistanului. Civilizaţia avea o agricultură avansată, după cum o demonstrează sistemul de irigaţie bine dezvoltat şi hambarele masive.
Popoarele invadatoare de indo-arieni erau organizate în monarhii tribale. După cucerirea teritoriului, ele şi-au impus supremaţia peste civilizaţia Indus. În cele din urmă, s-au amestecat totuşi cu populaţia locală.

Puterea politică a timpului dispunea de o stabilitate extrem de mare, strict condiționată de prosperitatea economică. Natura acestei puteri politice are la bază simple ipoteze, scrierea harappeeană – care cuprinde peste 400 de semne pictografice – nefiind încă descifrată pe deplin.

Forța elitei conducătoare pare a fi mai curând de natură economică și socială, ea întemeindu-se pe exploatarea nemiloasă a unei foarte numeroase populații aservite. Astfel, se presupune că există încă de pe atunci, un sistem de caste analog celui din perioadele urmatoare. În orice caz, cercetările arheologice au relevat existența unei vointe foarte precise de sistematizare in structurile urbane, voința care nu avea decât scopul de a separa cât mai strict clasele sociale: cartierele rezidențiale aristocratice sunt net delimitate de cantonamentele rezervate lucrătorilor. Pe de altă parte, întreaga economie era concentrată și supravegheată cu deosebită strictețe: în apropierea antrepozitelor în care se strângeau cerealele și bumbacul, fiind amplasate instalații pentru prelucrarea acestora.

După toate aparențele, la începutul anilor 1750 Î. Hr. civilizația Indusului era în agonie și indo-europenii i-au dat doar lovitura de grație. În orice caz, trebuie precizat că, pe de o parte, invaziile ariene au avut loc progresiv, timp de mai multe secole iar pe de alta, că în sud, în jurul orașului Lothal în Saurashtra, grupuri harappeene au supraviețuit șocului arian, asigurând o oarecare continuitate în cea mai mare parte a mileniului III.

Dar, ce este Ramayana?
,,Pentru milioane de bărbați, femei și copii din India, Ramayana nu-i numai o poveste. Epopeea cuprinde mai mult adevăr decât întamplările propriei lor vieți. Așa cum plantele se înalță sorbind lumina soarelui, poporul Indiei își trage forța spirituală și cultura sorbind inspirație înflăcărată din Ramayana.”(Ramayana povestită de Chakravarti Rajagopalachari, Ed. Pentru Literatura, Bucuresti, 1968)
Este cea de-a doua mare epopee a Indiei antice după Mahahharala și așa cum am menționat, datează din secolul IV i.Hr. Redactarea acesteia îi este atribuită legendarului poet Valmiki.
Ramayana este povestea prințului Rama, care, urmărit de gelozia uneia dintre soțiile tatălui său, regele Dasharta, este silit să se retragă în codri, însoțit de soția sa, Sita și de fratele său, Laksmana, pentru a nu ajunge la tronul regal.
Refugiați în padure, la marginea unei ape curgatoare, ei iși construiesc o colibă și, încetul cu incetul, încep să se obisnuiască cu noul mod de viață.
Într-o zi, în timpul unei plimbări prin pădure, o principesă văduvă îl vede pe Rama și se îndragostește de el. Rama însă o refuză și îi rezistă. Ofensată, principesa pune la cale răpirea Sitei, ajutată fiind de fratele sau, Ravana.
Pentru a reuși să lupte cu succes, Rama se aliază cu regele maimuțelor, Gurgi-va, și reușește să-și elibereze soția, în urma unor lupte grele la care participă o întreagă pleiadă de zeități.
Bănuind că Sita nu i-a fost credincioasă, datorită faptului că a fost inchisă în castelul lui Ravana mult timp, Rama o repudiază. Aceasta, jignită de acuzația soțului, spre a-și demonstra nevinovăția, se urcă pe un rug și se aruncă în foc. Dar flăcările nu o ating. Desi își dă seama că a greșit și își retrage acuzația, conform tradiției, Rama este obligat să-si expulzeze soția și din pricina aluziilor injurioase pe care curtenii i le aduc acesteia.
După ani de zile, Sita, împreună cu cei doi fii ai săi, va participa la un ritual jertfelnic, organizat de Rama. Ea va fi recunoscută de soțul său, căruia îi jură din nou că este nevinovată, apoi, dispare pentru totdeauna.

Poemul cuprinde șapte sectiuni: copilaria si tinerețea lui Rama; viața de la curtea princiară până la conflictul dintre Rama și tatăl sau Dasharatha; secțiunea codrului în care se povestește viața lui Rama în pădure împreună cu Sita, soția sa, cu Lakshmana, fratele lui Rama și care se încheie cu răpirea Sitei de către Ravana (regele demonilor); ultimul capitol povestește reîntoarcerea Sitei din surghiun, întalnirea lui Rama cu Sita, încheindu-se cu dispariția ei.
În această epopee, pasajele de narațiune se îmbină armonios cu descrierile de natură sau cu efuziunile lirice.
Prin Rama epopeea impune figura unui erou plin de curaj și animat de un puternic spirit de dreptate și victorie asupra morții și a vieții. În Ramayana binele și adevărul merg împreună cu eroii oriunde și oricând în timp și spatiu. Eroul simbolizează cele mai înalte trăsături morale.
Rama, fiul regelui Dasharatha, întrupare a zeului Vishnu, în urma unei intrigi de curte se retrage și trăiește într-un codru, Dandaka, timp de paisprezece ani. În urma unor puternice ispite în lupta cu puterile răului, el iese biruitor.
Sita, credincioasa lui soție, biruie și ea tot felul de greutăti. Ea simbolizează bunătatea, fidelitatea și fericirea conjugală.

Simbolic,
Rama este întruparea zeului Vishnu, fapt redat prin înfșțișarea sa măreață, puterea sa neobișnuită, înțelepciunea și bunatatea sa. Legenda spune că fiind copil, acesta a ucis un monstru ce ii teroriza poporul,
Sita reprezintă bunatatea, fidelitatea, fericirea conjugală, liniștea spiritului. Numeroasele încercări la care este supusă nu fac decât să întarească virtutea și neprihănirea ei, ca singure podoabe care înfrumusețează sufletul unei femei iubitoare. Nici proba focului, nici cea a surghiunului nu-i schimbă sentimentele față de Rama. Surghiunul, despărțirea de soțul său – cea mai grea probă, este suportată cu liniște și vrednicie. Disparitia celor doi eroi reprezintă purificarea obținută în urma unor îndelungate eforturi și încercări, prin cunoaștere și stăpânire de sine.
Dispariția celor doi eroi reprezintă purificarea obținută în urma unor îndelungate eforturi și încercări, prin cunoaștere și stăpânire de sine.
Garuda este, în mitologia hindusă, numele atribuit vehiculului zeului Vishnu. Este vorba de o pasăre fabuloasă, imaginată fie ca un vultur uriaş, fie ca o fiinţă umană cu cap de vultur. Acest vehicul apare în ambele epopei, Ramayana și Mahabharata.
În Ramayana, apare într-un moment cheie al luptei dintre Rama, şi demonul Ravana. Atunci când Rama, în urma unei vrăji, era înlănţuit de şerpii nagas, Garuda îşi face apariţia plutind în înălţimi şi, la simpla vedere a acestei păsări plutind maiestuos în direcţia lor, şerpii dispar, eliberându-l pe Rama.
În Mahabharata este povestită chiar naşterea lui Garuda, din oul cosmic primordial. Forţa şi mărimea sa erau atât de impresionante, încât ameninţa chiar existenţa Universului. Chiar zeii au fost înspăimântaţi şi, la rugăminţile lor, Garuda însuşi a acceptat să îşi reducă dimensiunile şi puterea.
Mai târziu, pasărea a trebuit să încheie un pact cu şerpii Naga, verii săi, care îi ţineau mama în captivitate. Aceştia i-au promis că o vor elibera dacă Garuda le va aduce Amruta, elixirul nemuririi. Garuda reuşit să fure acest elixir, care le aducea zeilor nemurirea, dar a încheiat, de asemenea, o serie de pacte cu zeii Vishnu şi Indra, astfel că, în final, a reuşit să îşi elibereze mama şi să îşi ţină promisiunea faţă de şerpi fără ca aceştia să poată bea elixirul nemuririi. Cu această ocazie, el a devenit aliat al zeilor şi a acceptat să servească drept vehicul pentru zeul Vishnu.
Mărturie a importanţei cultului păsării Garuda stau numeroasele utilizării ale acestui simbol inclusiv în perioada contemporană. Astfel, Garuda este emblema Indoneziei. În aceeaşi ţară, compania aeriană naţională este pusă sub patronajul său şi poartă numele de Garuda Indonesia.
Laksmana, întruchipează loialitatea,
Hanuman, zeul maimuță, reprezintă forța supremă fizică și devoțiunea pură fața de un stăpân divin.

Ca o privire generală asupra valorii spiritualității epopeilor, ,,Vedele conțin imnuri, care laudă anumite virtuți umaniste și idealuri morale, cum ar fi: sinceritatea, dăruirea, abținerea, austeritatea, afecțiunea, gratitudinea, fidelitatea, evitarea rănirii oricarei ființe; Scrierile epice populare Ramayana si Mahabharata dezvoltă, prin intermediul anecdotelor și poveștilor, luptele, paradoxurile și dificulățle respectării dharmei. Ramayana îi prezintă pe eroii săi drept modele perfecte ale virtuții, iar Mahabharata, puțin mai optimistă, abordează problema datoriei, a adevărului, a fidelitîții fațî de principii, norme și reguli”. – Kane P.V., „History of Dharmasastra: Ancient and Medieval Religious and Civil Law in India”(vol.1-4), Bhandarakar Oriental Research Institute, Poona, 1969, p.4.; ,,In concepția indiană, o persoană acționează în concordanță cu binele doar dacă promovează ceea ce este considerat că este bine și dacă încetează o activitate care produce un rău și urmări ale acestuia, astfel încât ordinea supremă să nu fie perturbată. O acțiune este bună numai în cazul în care se conformează principiului general admis și este rea atunci când contravine acestui principiu general” -„The Hyms of the etics”, Ed. Motilal Banarsidass, Delhi, 1974, p.1-123.

Textele sacre ale Indiei, vedele povestesc originile lumii, viața zeilor și propovăduiesc rugăciunile și ritualurile. Sunt alcătuite din patru lucrări, din care cea mai veche este Rig Veda, conține peste 1000 de imnuri adresate zeilor; epopeile au fost compuse mai târziu decât Vedele și în general în versuri. Ele conțin viața zeilor și explică originile lumii. Principalele două sunt Mahabharata si Ramayana.
Revenind la concepția lui Rabindranath Tagore despre cultura teologică și spirituală a europenilor, arătăm că această concepție a sa este limitată.
Având în vedere că în timp s-a format un cult al zeului Rama, că în India ființează o tradiție de divinizare a mai multor zei, încercăm a prezenta foarte foarte succint tema energiilor divine, dumnezeiești, spre compareație.
Astfel, privind prin prisma teologiei energiilor dumnezeiești, teologie ce s-a creat progresiv, considerăm creștinismul mult mai complet asupra acestor teme care nu au fost aprofundate suficient de filozoful indian, sau chiar neglijate.
Această teologie a impus Sfinților Părinți dezvoltarea a noi argumente în motivarea scrierilor lor, utilizarea de noi concepte prin sau precizarea și explicitarea conceptelor aflate în uz….Prin energia sau energiile dumnezeiești se săvârșește în om sfințenia, dar și îndumnezeirea…. Acest ultim argument, dar și altele (cum ar fi faptul că energiile dumnezeiești rămân întotdeauna dependente de ființa omenească și, fiind prezente în creație sau împărțite creaturilor, nu-și schimbă natura) îi fac pe Sfinții Părinți să considere energia sau energiile dumnezeiești ca necreate, afirmând același lucru despre har, în calitatea lui de energie împătășită și dăruită.
Noțiunea de energie există deja în Sfintele Scripturi, atât în Vechiul cât și în Noul testament, ca și în scrierile primilor autori patristici (Herma, Sf. Iustin Martirul și Filozoful, Atenagora, Teofil al Antiohiei, Sf. Irineu de Lyon, Clement Alexandrinul, Origen), dar această noțiune ocupă un loc modest. Acest cuvânt desemnează activitățile sau acțiunile lui Dumnezeu, ale îngerilor, ale oamenilor, dar și ale forțelor răului.
Această noțiune începe să capete importanță în cadrul luptei Sfinților Părinți contra arianismului și fac obiectul unei reflecții teologice consecvente în cadrul disputei duse de ei cu Eunomie și discipolii lui.- Jean Claude – Larchet – Teologia energiilor dumnezeiești, Ed. Basilica, București, 2016.

Așadar, Ramayana trebuie privită ca o capodoperă a timpului, ca un ghid al societății hinduse. Dar a o extinde ca o valoare definitivă, strictă, la întreaga omenire, nu poate fi vorba. Argumente am prezentat succint. Desigur că acestea se pot dezvolta, nefiind limitative.