de Ecaterina Chifu – UZPR
Pe culmea cea mai naltă a munților Carpați se întinde o țară mândră și binecuvântată între toate țările semănate de Domnul pre pământ. Ea seamănă a fi un măreț și întins palat, capodoperă de arhitectură, unde sunt adunate și așezate cu măiestrie toate frumusețile naturale ce împodobesc celelalte ținuturi ale Europei, pe care ea cu plăcere ni le aduce aminte. Un brâu de munți ocolesc, precum zidul o cetate, toată această țară, și dintr-însul, ici-colea, se disface, întinzându-se până în centrul ei, ca niște valuri proptitoare, mai multe ziduri de dealuri nalte și frumoase, mărețe pedestaluri înverzite, care varsă urnele lor de zăpadă peste văi și peste lunci. Mai presus de acel brâu muntos, se înalță două piramide mari de munți, cu creștetele încununate de o vecinică diademă de ninsoare, care, ca doi uriași, stau la ambele capete ale țării, cătând unul în fața altuia.
(Nicolae Bălcescu – Românii supt Mihai-Voievod Viteazul)
În zare, munții-nalți cu mantii de zăpadă
Străluminează tot azurul, fulgii încep să cadă,
Peste verdele pădurii, pe copacii aurii,
Foșnetul de frunze se zbate printre vii.
În lacul verde-albastru, cu unde înspumate,
Cascada învolburată lasă mari diamante,
Sufletul vibrează, sub razele de soare,
Adun-atâta frumusețe din fiecare floare!
De ce a lumii frumusețe ne îndurerează?
În veșnicia clipei doar iubirea vibrează…
Iubirea ne-nalță sufletele, ne dă speranță,
Iubirea de țară este iubirea de-o viață…