de Ana-Maria Lazăr – Filiala Mihai Eminescu Timiș a UZPR
Interviu cu domnul Vasile Todi, personalitate marcantă a culturii bănățene, poet, publicist și un neobosit apărător al identității spirituale rurale. Domnia sa a fost motorul din spatele Asociației Presei Rurale din Banatul Istoric și a lăsat o amprentă puternică asupra jurnalismului de proximitate prin Trustul de Presă „Magazin”.
AML: Domnule Todi, în scrierile dvs. găzduiți frecvent dialoguri și cronici legate de identitatea, limba și destinele aromânilor de pretutindeni, mai cu seamă aromânii din Banat, care au o gândire profund ancorată în realitate și cu o istorie seculară în zonă. Cum ați descrie parcursul istoric al aromânilor stabiliți în Banatul Timișean?
VT: L-aș asemăna, păstrând desigur proporțiile istoriei, cu exodul biblic al neamului lui Israel. Aromânii au cunoscut, vreme de secole, pribegia, nesiguranța și durerea desprinderii de locurile lor de obârșie. Războaiele, prăbușirea unor vechi centre de viață aromânească, presiunile politice și economice, nesiguranța vremurilor i-au împins spre alte zări. Au plecat din sudul Balcanilor, dar n-au plecat niciodată cu mâinile goale. Și nu mă gândesc aici la averi.
Au luat cu ei ceea ce nu putea fi confiscat la nicio vamă: limba, credința, familia, memoria strămoșilor, priceperea negoțului și o extraordinară voință de a răzbi.
O parte dintre aceste drumuri au ajuns și în Banat.
Iar Banatul, prin însăși alcătuirea lui istorică, a știut să primească oameni veniți de departe fără să le ceară să-și lepede identitatea la intrarea în cetate. Aici, aromânii au găsit un spațiu în care spiritul lor întreprinzător, cultul familiei și respectul pentru educație au putut rodi. Negustori, meseriași, intelectuali, oameni ai Bisericii ori ai vieții publice, ei nu s-au așezat la marginea istoriei bănățene, ci au intrat firesc în țesătura ei.
Și mai este ceva ce socotesc esențial.
Aromânul nu și-a purtat identitatea ca pe o piesă de muzeu. A purtat-o vie. S-a integrat fără să se dizolve. A învățat să fie al locului fără să uite de unde vine. Tocmai aceasta mi se pare una dintre marile izbânzi ale aromânilor ajunși în Banatul Timișean: n-au ridicat ziduri între ei și ceilalți, dar nici n-au lăsat timpul să le dărâme casa lăuntrică.
De aceea, când vorbesc despre aromânii Banatului, eu nu vorbesc despre o simplă migrație de populație. Vorbesc despre un drum al memoriei. Despre oameni care au pierdut geografii și au salvat identități.
Poate că aici se află și taina supraviețuirii noastre prin veacuri: aromânii au putut pierde o patrie de sub picioare, dar n-au îngăduit niciodată să le fie luată patria din suflet.
AML: Care sunt principalele provocări în păstrarea identității macedoneno-armâne în prezent?
VT: Iarăși revin la neamul lui Israel! De altfel, rabinul Beniamin de Tudela vedea în neamul aromânilor, conform însemnărilor sale aflate la British Museum, unul dintre cele zece triburi pierdute ale lui Israel.
Răspunsul la întrebarea dumneavoastră?
Dacă rabinul nu s-a înșelat, atunci am împărțit aceeași istorie cu celelalte triburi: risipirea prin lume și, odată cu ea, încercarea de a rămâne ceea ce ești, chiar și atunci când pământul de sub pași nu mai este pământul strămoșilor.
Aici cred că se află, de fapt, marea provocare a identității macedoneno-armâne de astăzi. Nu neapărat în amenințările venite din afară, cât în primejdia, mult mai tăcută, a uitării dinăuntru. O limbă nu moare numai atunci când este interzisă; moare și atunci când părinții încetează să le-o mai vorbească propriilor copii. O tradiție nu dispare numai când cineva o prigonește, ci și atunci când urmașii încep să o socotească nefolositoare.
Aromânii au supraviețuit secolelor fiindcă și-au purtat patria cu ei: în limbă, în familie, în credință, în cântec, în numele celor plecați și în memoria celor rămași. Au schimbat țări, hotare și stăpâniri, dar au încercat să nu-și schimbe sufletul.
De aceea, provocarea generației noastre nu mai este, poate, aceea de a supraviețui unei istorii potrivnice. Este una aparent mai simplă și, tocmai de aceea, mai primejdioasă: să nu ne uităm pe noi înșine într-o lume care ne îndeamnă, în fiecare zi, să semănăm tot mai mult unii cu alții.
Dacă Beniamin de Tudela a avut sau nu dreptate, îi las pe istorici să hotărască.
Eu știu doar atât: un neam nu dispare atunci când își pierde pământul. Dispare când își pierde memoria.
AML: În școli, tinerii sunt obligațisă folosească limba literară, familia rămânând locul unde dialectal nu estejudecat. Ce rol credeți că joacă tradițiile de familie în transmiterea dialectului către noile generații?
VT: Imens! Ele ne asigură nemurirea limbii, nașterea poeților, continuitatea cântecului, a jocului tradițional și, mai presus de toate, acea tainică legătură dintre cei care au fost și cei care încă nu s-au născut.
Fiindcă o limbă nu se moștenește din dicționare. Se moștenește în casă.
Copilul o aude întâi în glasul mamei, în vorba bunicilor, în cântecul de leagăn, în rugăciune, în poveștile spuse seara, în numele bucatelor așezate pe masă, în gluma pe care numai ai casei o înțeleg. Acolo începe adevărata școală a limbii. Mult înaintea alfabetului.
În familia aromână, tradiția a fost, vreme de secole, o instituție fără ziduri și fără cancelarie. Bunicii au fost dascăli fără catalog, mamele au fost păstrătoarele unui vocabular afectiv pe care nicio gramatică nu-l poate înlocui, iar mesele de sărbătoare au devenit, fără să-și propună, adevărate lecții de identitate.
De aceea mă tem mai puțin pentru o limbă săracă în cărți decât pentru una care încetează să se audă în familie. Din această intimitate a limbii se nasc, uneori, poeții. Ei nu fac decât să ridice la lumină cuvintele pe care le-au primit, cândva, în șoaptă, de la cei de acasă.
Pentru că, în fond, limba unui neam nu începe la școală. Începe pe genunchii mamei și devine nemuritoare în gura copiilor.
AML: Întorcându-ne la Banat, cum colaborează comunitatea din Timișoara cu aromânii din alte regiuni sau din afara țării?
VT: Dacă în răspunsul anterior spuneam că limba și identitatea încep în familie, aș adăuga acum că, pentru aromâni, familia nu se termină întotdeauna la ușa casei. Ea se prelungește, într-un fel, în comunitate. Iar comunitatea aromână, risipită de istorie prin atâtea locuri ale Balcanilor și ale lumii, a rămas o familie mai mare, ale cărei ramuri au continuat să se caute unele pe altele.
Astăzi, mult mai ușor decât în trecut, ținând seamă de posibilitățile de comunicare, și la fel de bine.
Distanțele, care altădată despărțeau familii și comunități pentru ani întregi, aproape că au dispărut. Astăzi putem vorbi într-o clipă cu aromânii din București, Dobrogea, Grecia, Albania, Macedonia de Nord, Serbia ori de oriunde i-a purtat istoria. Tehnologia a făcut, într-un fel, ceea ce aromânii au încercat dintotdeauna să facă prin familie și memorie: să țină aproape ceea ce geografia a risipit.
AML: Domnule Todi, privind înapoi, la începuturile drumului dumneavoastră literar, ce anume v-a ghidat pașii către poezie și jurnalism cultural?
VT: Dumnezeu! Bunul Dumnezeu, slăvit numele Lui!
El mi-a pus în suflet neliniștea cuvântului și, probabil, tot El mi-a scos în cale oamenii, cărțile și întâmplările despre care am simțit nevoia să scriu. Eu n-am făcut decât să încerc să nu risipesc darul.
Fiindcă, la urma urmei, talentul nu este meritul celui care îl primește, ci răspunderea lui.
AML: Dacă la început a fost o pasiune, cum reușiți în prezent să îmbinați rigorile muncii de jurnalist cu libertatea creației literare?
VT: Simplu! Prin muncă, prin multă, foarte multă muncă. Nu știți vorba: „La jurnal ca la furnal!”?
Numai că, pentru mine, jurnalismul și literatura nu s-au aflat niciodată în conflict. Jurnalistul mă obligă să văd lumea așa cum este; scriitorul îmi îngăduie să o văd și așa cum ar putea fi. Unul îmi cere rigoarea faptului, celălalt libertatea gândului.
Și mai este ceva: jurnalismul m-a învățat să privesc oamenii, să-i ascult, să le descopăr bucuriile, slăbiciunile, orgoliile, durerile. Literatura m-a învățat să nu-i judec prea repede.
În rest, muncă. Multă muncă. Fiindcă nici ziarul, nici literatura nu se scriu așteptând inspirația.
Inspirația poate aprinde focul. Dar numai munca ține furnalul nestins.
AML: Rămânând la poezie, care sunt temele centrale care vă domină opera poetică în acest moment?
VT: Iubirea, numai iubirea. Iubirea de tot ceea ce aparține creației divine.
Iubirea de Dumnezeu, de femeie, de părinți, de copii, de prieteni, de locurile prin care am trecut și de oamenii care mi-au rămas în suflet. Iubirea pentru limba în care mă rog și scriu, pentru neamul din care vin, pentru frumusețea lumii, chiar și atunci când lumea se încăpățânează să nu mai fie frumoasă.
La urma urmei, ce altceva merită cântat?
Tot ce a creat Dumnezeu poate deveni poezie în clipa în care este privit cu iubire.
AML: O parte din publicul cititor nu mai este dispus să plătească pentru ziarele și cărțile scrise. Cum este amenințată presa scrisă în era digitalizării masive?
VT: Digitalizarea de care vorbiți amenință presa caldă, cu miros de tipar, în aceeași măsură în care conserva amenință mâncarea mamei.
O poate înlocui, uneori. O poate face mai repede, mai ieftin, mai comod. Dar nu-i poate lua gustul.
Sigur că lumea se schimbă și ar fi caraghios să ne împotrivim schimbării. Informația ajunge astăzi la cititor înainte ca cerneala ziarului să apuce să se usuce. Dar presa scrisă are ceva ce ecranul, oricât ar fi de performant, nu poate reproduce pe deplin: intimitatea întâlnirii cu pagina, răgazul lecturii, gestul de a împături ziarul și de a reveni la el.
Nu mă tem, așadar, de digitalizare. M-aș teme mai degrabă de ziua în care omul nu va mai simți nevoia să citească.
Cât despre ziarul tipărit, eu încă mai cred în el. Poate și pentru că sunt de modă veche. Sau, cine știe, poate pentru că anumite lucruri bune nu se demodează.
AML: Aruncând o privire spre zona editorială, ce reviste sau proiecte editoriale actuale considerați că definesc cel mai bine Banatul cultural?
VT: Mă feresc să vă răspund printr-o selecție spontană. Nimeni nu trebuie uitat și, mai ales, nimeni nu trebuie nedreptățit prin uitare.
Banatul cultural nu încape, din fericire, într-o listă făcută pe loc. Sunt reviste, edituri, publicații locale, cenacluri, instituții și oameni care, fiecare în felul său, țin aprinsă viața culturală a acestei provincii. Unele se văd mai mult, altele lucrează aproape în tăcere, dar asta nu înseamnă că rostul celor din urmă este mai mic.
Aș putea rosti câteva nume și, imediat după aceea, mi-aș aminti altele pe care ar fi trebuit să le rostesc. Și atunci răspunsul meu ar deveni, fără voie, o nedreptate.
Prefer, așadar, să spun atât: Banatul cultural nu este definit de o singură revistă sau de un singur proiect, ci de suma celor care încă mai cred că merită să așezi un cuvânt tipărit în mâna unui cititor.
AML: Banatul are o tradiție publicistică remarcabilă, definite prin multiculturalitate. Cum influențează multiculturalismul specific Banatului propria dumneavoastră activitate creativă?
VT: Ooo… Fără Banat aș fi doar jumătate din ceea ce sunt!
Banatul m-a învățat că poți să-ți iubești neamul fără să-l disprețuiești pe al celuilalt, că poți să-ți păstrezi limba ascultând cu respect limba vecinului și că diferența dintre oameni nu este neapărat un hotar, ci poate fi o punte.
Ca aromân, poate că am fost cu atât mai pregătit să înțeleg această lecție. Port în mine memoria unui neam risipit prin Balcani, iar Banatul mi-a oferit imaginea unei lumi în care românul, germanul, sârbul, maghiarul, bulgarul, slovacul, evreul și atâtea alte comunități au învățat, nu întotdeauna fără încercări, să trăiască împreună.
Toate acestea au intrat inevitabil și în scrisul meu: oameni, graiuri, istorii, biserici, sate, obiceiuri, feluri diferite de a-l numi pe Dumnezeu și, mai ales, aceeași omenească nevoie de a aparține unui loc.
De aceea, pentru mine, Banatul nu este numai o geografie. Este o stare de spirit și, într-o anumită măsură, o educație a sufletului.
M-am născut aromân, dar Banatul m-a învățat să fiu bănățean fără să fiu mai puțin aromân.
AML: Privind înapoi la parcursul dumneavoastră literar, care sunt personalitățile culturale care v-au marcat definitiv și v-au ghidat pașii?
VT: M-a binecuvântat bunul Dumnezeu să cunosc multe, foarte multe personalități, atât din țară, cât și din străinătate. Nu le înșir numele din teama că nu aveți suficient spațiu tipografic.
Și, apoi, mi-ar fi teamă să nu uit pe cineva. Iar uitarea, chiar și involuntară, poate fi o formă de nedreptate.
De la unii am învățat cum se scrie, de la alții cum se vorbește, de la câțiva cum se tace. Am întâlnit oameni care m-au impresionat prin operă și alții care m-au cucerit prin caracter. Și chiar dacă anii m-au învățat că nu întotdeauna cele două merg împreună, fiecăruia îi datorez câte ceva. Chiar și celor de la care am învățat cum nu trebuie să fii.
Le mulțumesc tuturor!
AML: Domnule Todi, ce proiecte culturale majore aveți în plan pentru perioada următoare?
VT: Să definitivez romanul la care lucrez de un an și mai bine, să asigur constanța apariției lunare a Jurnalului Interregional Banatul, publicație cu ani buni de apariție, și să pregătesc cum se cuvine Gala Gratitudinii, din luna noiembrie a acestui an, 2026, prin care vom continua să premiem valorile Țării Banatului.
Sunt proiecte care cer timp, răbdare și, mai ales, acea încăpățânare frumoasă fără de care nimic durabil nu se construiește în cultură.
Romanul este, firește, cel mai intim dintre ele. Trăiesc cu personajele lui de mai bine de un an și, uneori, am impresia că nu eu hotărăsc când se va termina cartea, ci ele. Jurnalul Interregional Banatul, în schimb, este o datorie lunară față de cititori și față de oamenii acestor locuri. Iar Gala Gratitudinii rămâne pentru mine o formă de a spune „mulțumesc” celor care, prin ceea ce fac, dau prestigiu Țării Banatului. Cred că o comunitate care nu știe să-și recunoască valorile riscă, mai devreme sau mai târziu, să nu le mai aibă.
Și, desigur, mai am un proiect. Poate cel mai important dintre toate: să născocesc noi povești pe care să le spun nepoțelelor mele la culcare.
AML: Ce sfat le-ați oferi tinerilor scriitori care vor să păstreze vie memoria culturală a locului?
VT: Să iubească!!! Și să citească. Mult. Dar, înainte de toate, să iubească.