,,Limba Noastră Românească”

În creația artistică românească există cântece care se nasc dintr-o idee, cântece care se nasc dintr-o stare sufletească și, mai rar, cântece care se nasc dintr-o nevoie profundă de mărturisire. „Limba Noastră Românească” se înscrie în această ultimă categorie. Ea nu este doar o poezie pusă pe muzică și nici doar o declarație patriotică, ci se constituie într-un adevărat crez de suflet, prin care eu ca autor și interpret vocal, acapela, îmi mărturisesc iubirea față de limba maternă, față de țară, față de tradiție și, la temelia textului stă o idee de o mare forță afectivă: Limba Română este legătura nevăzută care îi unește pe români oriunde s-ar afla. De ziua ei îi urez:

Dulce Limbă Românească,
Grai sfinţit dumnezeiesc…
Mamă blândă şi-nţeleaptă,
Din inimă te slăvesc!

Când eram în leagăn, tu mă alintai
Cu Doina străbună care o cântai.
Slova ta de aur, blândă unduire…
Armonii celeste, dintr-o mânăstire,

Rugă sufletească Domnului ceresc;
Putere ne-ai dat, toţi fiii-ţi vorbesc
În acelaşi grai, sfânt şi românesc:
Fii nemuritoare, asta îți doresc!

Camarad de arme ai fost lângă noi
Şi nu ne-ai lăsat singuri la război…
Ne-ai îmbărbătat în viaţă şi luptă:
„La arme, copii, ţara nu-i pierdută!”

Lupta a-nceput, un pas n-am cedat…
Duşmanu-am învins şi-am eliberat
Glia sfântă-a Ţării, plai nemuritor…
Mamă fără seamăn, Mama tuturor!

De la începutul poemului mă adresez cu o chemare de solidaritate:
„Dragi Români dintr-o tulpină,
Fii iubiți ai țării mele!” …
iar prin metafora pe care o folosesc „tulpină” arăt rădăcina comună, continuitatea și apartenența la aceeași matrice spirituală a fiilor plaiului românesc. Ramurile pot ajunge departe (fiii țării, românii sunt plecați peste mări și țări), sunt despărțite unele de altele, însă seva lor rămâne aceeași, în același plai sfințit, România. În acest context, versurile „Dorul sfânt, Limba Română
N-au hotare, nici zăbrele” exprimă însăși filosofia cântecului, fiindcă Dorul și Limba sunt mai puternice decât distanța.
Granițele pot despărți oameni, dar nu pot împiedica un cuvânt românesc să trezească o amintire, un cântec să readucă imaginea satului natal sau o doină ascultată să ne facă să tresară sufletul… când suntem plecați departe de țară.
Aceasta este filonul de aur al adevărului prin care scot în evidență calitatea patriotismului care nu este declarativ, ci unul afectiv și cultural. Nu îmi iubesc țara prin lozinci, ci prin ceea ce constituie fibra ei spirituală: limba, portul, tradițiile, folclorul, cântecul, credința și memoria înaintașilor: „Țara, portul și folclorul” sunt elementele unui patrimoniu viu, prin care fiecare generație se poate recunoaște în cea dinaintea ei.
În acest cântec mi-am propus ca definiția poetică a patriotismului: a-ți iubi țara, înseamnă să-i iubești valorile și să le transmiți mai departe generațiilor viitoare.
Pentru a da mărire și slavă patriotismului, am reliefat ca mijloc deosebit de puternic, ideea legământului sufletesc dintre români, frăția „dorul și limba” ni-s frați de cruce…
„Căci oriunde ne-am găsi:
Unul spre altul ne-aduce,
Și-mpreună vom trăi!”
Limba noastreă este o adevărată punte spirituală care ne apropie și ne unește, nu este doar instrument de comunicare, ci spațiu comun al memoriei.
Când doi români se întâlnesc departe de țară și își aud graiul, între ei se naște imediat sentimentul unei fraternități pe care nu trebuie să o explice nimeni, fiindcă acea stare emoțională nu poate fi redată prin cuvinte.
În acest sens, cântecul meu se adresează nu numai românului din țară, ci și românului din „larga lume”.
Chemarea „Ori pe unde v-ați găsi” extinde mesajul de la comunitatea locală la marea comunitate spirituală a românilor de pretutindeni. Este un apel la păstrarea demnității, a numelui și a identității prin limbă și cultură.
Un loc important în economia poetică îl ocupă Doina, personificată ca o soră a românului:
„Ea ni-i soră, iar noi frați…
Are-atâta dor și jale…”.
Am făcut o alegere semnificativă, căci Doina reprezintă una dintre cele mai profunde forme de exprimare ale sensibilității românești. Ea poartă dorul celui plecat, durerea celui rămas, nostalgia satului, iubirea, singurătatea și speranța. Prin introducerea Doinei în acest „crez de suflet”, am făcut leagă dintre limbă și muzică, iar tradițiea ne demonstrează că identitatea românească nu se păstrează numai prin cuvinte scrise, ci și prin cuvinte cântate.
Prin apariția Rapsodiei în aceeași zonă simbolică sugereaz trecerea de la tradiția populară la creația muzicală cultă. Astfel, între Doina venită din memoria ancestrală și Rapsodia care valorifică artistic motivele românești se construiește o punte de fraternitate: Folclorul devine izvor, iar arta cultă – una dintre formele sale de continuitate.
Am enumerart ținuturile: Bucovinei, Moldovei, Ardealului, Olteniei și Banatului ca valoare simbolică și am construit o hartă afectivă a României, nu una administrativă, căci fiecare ținut își aduce contribuția la aceeași identitate culturală. Diversitatea regională în poemul meu nu apare ca factor de separare, ci ca bogățiea întregeii Românii pe care am văzut-o asemănătoare unui mozaic în care fiecare provincie reprezintă o culoare, un grai, un port, o melodie și o tradiție.
De aceea, imaginea țării „Mama noastră” este firească în economia acestui discurs poetic, fiindcă Patria nu am tratat-o ca abstracțiune geografică, ci ca pe o ființă iubită.
„La trupul Mamei noastre,
Să venim, s-o venerăm!”
– este dorința de întoarcere către rădăcina străbună a tuturor românilor, prin gând si simțire frățească, întoarcere care nu trebuie înțeleasă numai fizic, ci afectiv, fiind spirituală: întoarcerea la limba părinților, la cântecul străbunilor și la valorile care ne-au format.

În această perspectivă se poate înțelege și imaginea atât de frumoasă a limbii ca „fagure de miere”, evocată de Eminescu în Epigonii. Fagurele este alcătuit din nenumărate celule, fiecare mică și distinctă, dar toate împreună formează un întreg. Așa poate fi privită și Limba Română: fiecare cuvânt, fiecare expresie, fiecare doină, fiecare poezie, fiecare cântec reprezintă o celulă a unui imens fagure de memorie și sensibilitate românească.
În acest fagure au depus miere, de-a lungul timpului, poeții, prozatorii, compozitorii, interpreții și oamenii simpli ai satului. Limba pe care o primim de la părinți nu este o simplă moștenire lexicală, ea poartă urmele generațiilor care au trăit înaintea noastră.
De aici vine și adevărata responsabilitate pe care o sugerez prin cântecul: limba nu trebuie doar primită, ci și transmisă.
În finalul pemului am concerntrat întregul mesaj al creației mele:
„Limba noastră Românească,
Falnică-i, nemuritoare…
Sfântu-i har să ne unească!”
Repetiția pe care o folosesc în volta a doua a melodiei, transform concluzia într-un refren cu valoare de legământ: nu mai este doar vocea mea (autorul), ci prin caracterul său coral, refrenul devine vocea tuturor celor care îl cântă, fiind ca cea mai importantă calitate a acestei creații: ea cere să fie cântată împreună.
„Limba noastră românească” depășește spațiul unei simple creații individuale și devene un cântec dedicat sărbătoririi Zilei Limbii Române. În jurul lui se pot întâlni poeți, compozitori, interpreți, actori, profesori, elevi și români de pretutindeni și fiecare poate veni cu propriul său vers, cântec, poem sau imn și poate adăuga o nouă celulă la acest simbolic fagure al limbii.
31 August nu ar trebui să fie numai o zi în care vorbim despre Limba Română, este o zi în care o facem să cânte peste tot în lume… unde se află români.
Prin această creație, nu propun doar o declarație de iubire față de limba maternă, ci un legământ sufletesc între noi, românii, fiindcă mesajul ei fundamental este acela că, oriunde ne-am afla, avem ceva care ne poate readuce unii către ceilalți: cuvântul românesc. Atîta timp cât acest cuvânt îl vom rostit cu dragoste, scrise cu respect și-l vom cânta cu tot suflet, Limba Română va rămâne vie.
De aceea, „Limba noastră românească” trebuie privită nu numai ca o poezie patriotică, ci ca un cântec al apartenenței, o mărturisire de credință în valorile românești și, mai presus de toate, ca un „Crez de suflet”.
Un crez simplu și luminos: să ne iubim limba, să ne iubim cântecul, să ne iubim rădăcinile, să ne respectăm tradițiile și să rămânem uniți prin cuvânt și faptă, pentru că limba maternă este primul cântec pe care îl auzim în viață și va rămâne ultimul mare legământ pe care îl lăsam copiilor noștri.
Să nu lăsăm să se stingă glasul Limbii Române:
să o vorbim, să o scriem și să o cântăm.