Regal cultural – artistic în stațiunea Băile Calacea, jud.Timiș

Filiala ,,Mihai Eminescu” Timiș a UZPR a sărbătorit, în acest spațiu de simțire românească, ,,Ziua Limbii Române”

Limba Română este în ADN-ul poporului român

Limba Română
e graiul în care m-am născut
Am crescut demn și frumos
Și-am spus pentru prima oară tată și mamă
E spațiul plin de enigme și de miracole
În care am prezent, viitor și trecut
Limba română e glasul duios
Ce-n nopțile polare mă strigă și cheamă!
Limba Română
este în ADN-ul poporului român
Este-n credința și iubirea mea străbună
Că aici m-am născut și vreau să rămân
Să pot comunica și în eternitatea mea
Cu Bunul Dumnezeu doar în Limba Română!

Dumitru BUȚOI,
Președinte Filiala ,,Mihai Eminescu” Timiș a UZPR

Ora 11:00. La poarta larg deschisă a Stațiunii Băile Calacea, organizatorii și inițiatorii acestui eveniment de reverberație națională așteaptă cu brațele, ca niște ramuri înflorite, invitații din Vâlcea -Zenovia Zamfir, Arad – Maria Brădean, o voce dumnezeiască și soțul Vicențiu, un ostaș al credinței, Petroșani – Mirela Cocheci și Ovdiu Cocheci, veritabili ambasadori culturali, Grupul de la Deva/Hunedoara – Gelu Virgil Dobrescu, Ana Almășana Ciontea, Cristina ILeana Neag, Sorin Micuțiu, Lugoj – Aurel Muntoiu, Timișoara – Ioan Ionescu, Ștefan și Viorica Tat, Nicolae Toma, Aura Lupșescu, Daniela Văleanu, Constantin Mărăscu, poet, senior editor Radio TV, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara, Grupul monarhic ,,Regele MIhai„ București, reprezentat la eveniment de tinerii Răzvan Galea și Andrei Ivașcu, care au transmis mesajul Alinei Bănățeanu, cu toții jurnaliști, scriitori, oameni iubitori de cultură, au onorat invitația cu sentimentul de ne bucura împreună de fascinația și mierea limbii române, într-o zi frumoasă de sfîrșit de vară și într-un spațiu binecuvântat de Dumnezeu.

Invitați speciali: Roberta Popa, actriță de notorioetate și expesivitate -Teatrul Național ,,Mihai Eminescu” Timișoara, cu un colaj relevant din creația poeților Blaga, Arghezi, Ana Blandiana și Dumitru Buțoi – Eminescu, un vis în așteptare, Ioan Mirescu – Asociația ,,Pro Europa” Partida romilor Timiș, Gheorghe Vasilcin – Uniunea Bulgară din Banat, România, Witcov Iosif, Vasile Barbu, poet,reactor și editor revista Tibiscus – Uzdin Serbia și colaboratorii noștri statornici Emil Manzur, Silviu și Ana-Maria Lazăr, Ovidiu Crăciun, Zorica Dan, Grațian Neamțu.

Formația de muzică populară tradițională din Banat cu Grigore Merceanu, Marian Suvergel, Zoli Mate și inegalabilele soliste Florica Faur și Nany Kiuș, precum și cantautorul Grigore Mâinea.
Surprize plăcute care ne-a onorat prin interpretarea unor cântece din arealul tradițional bănățean: George Adam și Florica Nicoli.

Dincolo de această introducere, participanții au fost martorii, timp de 30 de minute, a unei partide de mini-fotbal old boys, între echipa jurnaliștilor și cea a petroliștilor din zonă Satchinez-Bărăteaz. Aa câștigat cu 1 – 0 echipa UZPR, prin golul marcat de Iosif în ultimul minut de joc. Arbitrul, Constantin Buzgău, a acordat cartonașul galben jucătorului Ionel Rusu pentru tragere de timp. A fost o premieră care va naște desigur peste timp multe amintiri.
Ora 11:45. Ne retragem cu toții la terasa din stațiune, impecabil amenajată ca de o întâlnire cu adevărat de sîrbătoare. În desciderea evenimentului, după cuvântul de salut și întâmpinare rostit de Dumitru Buțoi, ascultăm un moment de demnitate națională, intonarea imnului ,,Dșteaptă-te române”.
Începem dezbaterile: Aurel Muntoiu – referat despre limba românâ ca spațiu ontologic, Gelu Virgil Dobrescu – Dulce limbă românească, MIrela Cocheci – Rădăcina mea, Patria mea, Limba română, Zenovia Zamfir cu un discurs emoționant și alții.

Din aceste discursuri vom reda câteva pasaje reprezentative:

Mirela Cocheci
,,Dragi colegi, scriitori, jurnaliști, oameni ai cuvântului,
Astăzi nu vreau să vă vorbesc despre limba română ca despre un monument. Monumentele stau. Limba, însă, merge. Merge cu noi prin gări, prin sate, prin redacții, prin cărți, prin telefoane, prin despărțiri, prin întoarceri acasă. Intră în case odată cu noi și, uneori, rămâne într-o încăpere mult timp după ce omul care a rostit-o nu mai este. M-am întrebat adesea: noi vorbim limba română sau limba română ne vorbește pe noi? Poate că fiecare om este doar o scurtă întâmplare în viața unei limbi. Venim, învățăm câteva mii de cuvinte, le rostim o vreme, le iubim, le rănim, inventăm câteva, uităm altele, apoi plecăm. Dar cuvintele rămân. Cine a spus pentru prima dată „dor”? Nu știm. Și poate tocmai aici este miracolul. Omul acela a dispărut de sute sau de mii de ani, dar noi încă îi rostim emoția. Când spunem „dor”, poate că prin noi vorbește cineva foarte vechi.
Când spunem „mamă”, nu rostim doar un cuvânt, ci milioane de glasuri care l-au spus înaintea noastră. Când spunem „acasă”, deschidem fără să știm toate ușile prin care au intrat cei de dinaintea noastră. De aceea cred că limba nu este numai memorie. Este o formă de nemurire anonimă. Într-un cuvânt poate supraviețui un om căruia nimeni nu-i mai știe numele. Într-o expresie poate supraviețui un sat care nu mai există. Într-un cântec poate rămâne o iubire despre care istoria nu a scris niciun rând. Și atunci îmi place să mă gândesc că limba română este cea mai mare arhivă pe care o avem. O arhivă fără rafturi. Fără numere de inventar. Fără chei. O purtăm fiecare în noi. Noi, scriitorii avem poate o relație și mai stranie cu această arhivă. Credem că alegem cuvintele, dar uneori cuvintele ne aleg pe noi. Există versuri pe care nu știm de unde le-am primit.
Există fraze care vin dintr-un loc mai adânc decât memoria. Există cuvinte pe care le scriem și, recitindu-le, avem senzația că ele ne cunoșteau înainte ca noi să le fi găsit. Poate că acesta este adevăratul mister al unei limbi: nu doar noi locuim în ea. Și ea locuiește în noi. Iar într-o zi, după ce nu vom mai fi, poate că un cuvânt scris de unul dintre noi va ajunge într-o carte, într-un ziar, într-o scrisoare, într-o amintire. Cineva îl va citi. Nu ne va cunoaște vocea. Poate nici chipul. Dar, pentru câteva secunde, vom exista din nou. De aceea, de Ziua Limbii Române, nu aș spune doar „să ne păstrăm limba”. Aș spune altceva: să avem grijă ce lăsăm în ea. Pentru că fiecare generație depune ceva în această mare memorie.
Putem lăsa zgomot sau putem lăsa sens. Putem lăsa ură sau putem lăsa lumină. Putem lăsa cuvinte care rănesc sau cuvinte în care, peste o sută de ani, cineva va găsi adăpost. Iar noi, cei care scriem, avem poate cea mai frumoasă și cea mai grea dintre responsabilități: să lăsăm limbii române câteva cuvinte mai frumoase decât cele pe care le-am găsit. Și dacă ar trebui să-i spun astăzi ceva limbii române, i-aș spune „Rămâi după noi”. Rămâi în cărțile noastre, în ziarele noastre, în poeziile noastre, în glasul copiilor care încă nu s-au născut. Și, dacă într-o zi numele noastre vor fi uitate, păstrează măcar ceva din ceea ce am iubit. Un vers. O frază. Un cuvânt. Pentru că, poate, aceasta este adevărata noastră continuitate: noi trecem prin limbă, dar limba trece mai departe prin timp.
Te port în inimă / ca pe un drapel nevăzut, fără catarg, / fără hotare, dar cu toate rădăcinile mele prinse în tine. / Ești limba în care mama mi-a rostit întâia oară numele / și limba în care, într-o zi, / poate voi spune ultimul meu cuvânt. / În tine îmi sunt părinții, străbunii, ulițele copilăriei, pământul ud după ploaie, clopotul unei biserici / și toate plecările care au purtat în ele promisiunea întoarcerii. / Când spun dor, simt că nu sunt singură. / Când spun acasă, se deschide undeva o ușă / pe care timpul n-a reușit s-o închidă. / Când spun mamă, limba română nu mai este limbă este inimă. / Și dacă într-o zi aș pierde toate drumurile, / toate hărțile, toate semnele după care m-aș putea întoarce, / mi-ar rămâne cuvintele. Le-aș urma ca pe niște urme de lumină / și ele m-ar aduce înapoi la mine. / Pentru că tu nu ești doar limba pe care o vorbesc. / Ești locul din mine pe care nimeni nu mi-l poate lua. / Rădăcina mea. Patria mea. Limba română!”

Aurel Muntoiu
,,Firește că limba română nu este doar un simplu mijloc de comunicare, ci întrupează însăși pânza etnică și spirituală a neamului, înmănunchind o consistentă valoare sacrală ce este încărcată de mistică ortodoxă și legată organic de solul țării.
Limba română reprezintă un organism viu, care păstrează în matca sa structura sufletească și religioasă a poporului român, profund marcat de trăirea ortodoxă. Dacă vom privi prin oglinda unei gândiri tradiționaliste, observăm că limba și folclorul sunt deopotrivă depozitare ale vechimii și continuității noastre, ce se constituie într-un tezaur de expresie autohtonă care se opune unei uniformizări cosmopolite.
Avem o mulțime de personalități de seamă ce au trăit printre noi, ce și-au folosit puterile vieții pe altarul unei misiuni naționale și nu le-a fost dat să audă cuvântul recunoașterii decât din cerul de dincolo de mormânt. Cu calitățile și defectele sale, Românul desconsideră în viață pe cei aleși din neamul lui, ca să-i preamărească abia după stingerea din urmă.
Mihai Eminescu, cunoscând rolul Bisericii și al credinței creștine în dezvoltarea culturii și a limbii române ca veșmânt viu al învățăturilor de credință și al cultului liturgic, a numit Biserica Ortodoxă Română „maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii și unitatea etnică a poporului” – . Timpul, 14 august 1882.
Amintim că primele tipografii din spațiul românesc au apărut la mai puțin de o jumătate de veac de la invenția lui Guttenberg (1455), funcționând, în incinta unor mănăstiri sau centre episcopale, la Târgoviște, București, Iași, Buzău, Snagov, Râmnic, ori Neamț, iar primii meșteri tipografi au făcut parte din cler: ieromonahul Macarie, diaconul Coresi, ieromonahul Mitrofan, Sf. Antim Ivireanul – viitorul mitropolit și alții. Unele tipărituri au fost premiere internaționale, precum Liturghierul de la Târgoviște, tipărit în 1508 în slavonă, fiind primul Liturghier ortodox din lume.
Crearea statului român modern a deschis o epocă nouă, iar Biserica Ortodoxă Română a rămas pe mai departe o sprijinitoare fidelă a idealurilor naționale, contribuind la promovarea învățământului și culturii românești. Universală în dogmă şi naţională în mijloacele de a întrupa dogma în viață, Biserica ortodoxă este cea mai potrivită formă de creștinism pentru dezvoltarea morală şi spirituală a unui popor. Ea nu-i silește natura etnică, ci i-o desăvârșește. Pacea și buna învoire între oameni, adică scopul ei social, se realizează prin ridicarea oamenilor la un nivel spiritual, același pentru toți. Biserica ortodoxă ţine seama de toate elementele pe care natura însăși le pune la dispoziție. Neamul e unitate socială naturală.”

Gelu Virgil Dobrescu
,,Dulce limbă românească”, „Limba română este patria mea” – Nichita Stănescu.
Putem spune că limba nu este doar un simplu instrument de comunicare, ci de-a lungul timpului ea s-a metamorfozat într-o creație organică, a devenit un „poem” spontan născut din sufletul colectiv al neamului. Mai mult, limba română păstrează un mistic aparte, unde se regăsesc tradițiile, originile ancestrale dar și specificul spiritual sau inconștientul teluric al poporului român.
Formarea limbii române o regăsim în spațiul românesc dar și răsăritean, întru-cât limba literară s-a născut lent, organic, direct din seva graiurilor populare, păstrând o legătură vie cu acestea.
Limba română ascunde în ea, ca într-o cutie magică, întreaga viață a unui popor, cu trecutul lui cel mai îndepărtat, cu pământul care l-a hrănit și care i-a încântat neîncetat privirea, regăsind trăiri sociale ale vremii în care a viețuit, împletită cu credința ce i-a fost refugiu în vremurile de restriște, care i-a fost un permanent îndrumător și în care și-a aflat locaș, cultura și civilizația care l-a ajutat să se înalțe încet dar sigur pe întreg parcursul veacurilor.
Limba română este o oglindă curată a sufletului poporului român, a principalelor sale însușiri, ce îi definesc caracterul dar și originea, năravurile sale bune ori rele.
A aduce un omagiu limbii române reprezintă o celebrare a identității, a istoriei și a spiritului poporului român. Limba noastră este cartea de vizită a poporului român și cea mai emblematică verigă care scoate în evidență rădăcinile adânci ale unui popor de-a lungul istoriei.
Limba română este o veritabilă și solemnă cântare, relevând întregii lumi în toată plinătatea sa, lupta și dragostea pe care străbunii noștri au avut-o față de limbă, glorificând-o, închinându-i cele mai autentice rapsodii inefabile.
În încheiere, la ceas de omagiu adus limbii române, dragostei de carte și neam, amintim că suntem mereu și mereu vegheați de sus de luceafărul limbii române, astrul strălucitor ce este Mihai Eminescu, spiritul acestuia rămânând veșnic viu atâta timp cât societatea conștientizează lupta pe care au dus-o aceștia pentru trezirea conștiinței de neam, emancipare națională, înfăptuirea unirii și conservarea limbii române ca noi, cei de astăzi, să fim mândri și să ne aducem aminte”.

S-au recitat poeme, au fost prezentate cărți recente de către autorii prezenți, Nicolae Toma, Aura Lupșescu, Gelu Dobrescu, Ștefan Tat, Ioan Ionescu, Constantin Mărăscu și Dumitru Buțoi. În concluzie, putem spune că, sub semnul demnității și al spiritului național românesc, ne-am bucurat împreună de miracolul pe care îl trăim aici între fruntarii doar în limba română, care râmâne, în timp și peste timp, Arcul nostru de Triumf pe sub care trecem cotidian ca-nvingătorii.
A fost un eveniment memorabil de suflet, credință și iubire pentru că: ,,SUNTEM ROMÂNI ȘI PUNCTUM”.
Mulțumesc tuturor pentru implicare, susținere și participare la reușita acestui eveniment de excepție, un reper relevant din activitatea membrilor din cadrul Filialei ,,Mihai Eminescu” Timiș a UZPR. Aceleași gânduri frumoase pentru Marcel Metiș, administrator – Stațiunea Băile Calacea, Timiș pentru găzduire și, desigur, personalului de serviciu care a dovedit multă receptivitate și ospitalitate specifică bănățenilor.

Mesajul Lect. Univ. dr. Doina GURIȚĂ
Președintă Filiala Europress Spania a UZPR
Ziua Limbii Române este, pentru toți cei care trăiesc și simt românește, o sărbătoare a identității și demnității noastre ca neam.
În această zi de lumină, filiala UZPR „Mihai Eminescu” din Timișoara aduce în prim plan darul sacru al limbii române, graiul în care ne-am păstrat credința, cultura, memoria și unitatea de-a lungul veacurilor. Așa cum frumos au spus înaintași noștrii, limba română nu este doar un instrument de comunicare, ci „veșmânt viu al credinței și culturii”, liantul dintre cuget, simțire și identitate. În ea se întâlnesc rugăciunea, tradiția, frumusețea locurilor natale și vibrația sufletului românesc. Este limba în care ne scriem istoria, în care ne cântăm dorurile și în care ne regăsim, indiferent de distanțele care ne despart.
În acest spirit de comuniune, salutăm cu aleasă prețuire și filiala UZPR Europress Spania, care, prin devotamentul său, păstrează vie limba română în inimile românilor din diaspora. Munca lor este o dovadă că limba română rămâne o punte de lumină între cei plecați și țara mamă, între rădăcini și drumurile noi ale vieții.
Evenimentul organizat la Timișoara este o mărturie a respectului față de această moștenire sacră și o dovadă că jurnalismul de calitate, cultura și responsabilitatea față de cuvântul românesc pot crea spații de întâlnire și meditație.
Astfel de inițiative întăresc sentimentul de apartenență și reafirmă rolul limbii române ca simbol al demnității noastre istorice și spirituale.
Transmit, așadar, felicitări tuturor organizatorilor și participanților, din țară și din diaspora. Fie ca această zi să ne inspire să păstrăm, să cultivăm și să iubim limba română, „dulcea și frumoasa” moștenire care ne unește oriunde ne-am afla.

Mesajul Grupului Monarhic Român „Regele Mihai I”
Cu aleasă prețuire și cu adâncă emoție sufletească, Grupul Monarhic Român „Regele Mihai I” adresează distinșilor membri ai Filialei ,MIhai Eminescu” Timiș a UZPR,cele mai sincere mulțumiri pentru cinstea de a ne pofti alături de dumneavoastră.
Invitația aceasta o socotim ca pe o chemare către aceeași vatră românească, către același ideal și către aceeași nădejde că neamul românesc își poate regăsi, prin demnitate, memorie și credință, locul cuvenit.
Vă mulțumim că ne-ați îngăduit să fim lângă domniile voastre, să împărtășim gânduri, simțăminte și năzuințe și să dovedim, încă o dată, că România adevărată trăiește atât timp cât oamenii nu-și uită rădăcinile.
Să rămânem așadar uniți prin ceea ce avem mai de preț: limba română, cultura română și demnitatea de a fi român!
Să fim acele spirite înalte care amintesc cine suntem, de unde venim și cât de mult avem datoria să păstrăm neîntinată moștenirea primită.
Vă mulțumim pentru această apropiere sufletească și pentru că ne-ați primit cu inimă deschisă!
Cu aleasă considerație, cu frățească prețuire și cu gând curat către România,
„Un neam trăiește prin memoria înaintașilor săi și prin credința celor care vin după el. „
Grupul Monarhic Român „Regele Mihai I „
Alina Bănățeanu

Graiu’ din Ardeal
Aici la noi, în sfântul meu Ardeal
Răsună graiul vechi, cu dor și soare
Și-n vatra casei fierbe ca un ritual
O coleșă de aur, aburindă-n zare.
Pe uliță trece nea Ion, beteag
Îngândurat-își vede de-a lui cale,
Dar un bolund mai face câte-un șag
Și-un hohotit se-aude peste vale.
Prin vramița din gard iese un moș
Cu vorba lui domoală, șugubeață:
„Tulai” se-aude, de-i drumul glodos
Și râsul îi rămâne-n colț de față.
Pciciocii stau în tindă într-un coș
Cu gust de sat și cu miros de pâine
Iar graiul, moștenit de la strămoși
Ne leagă azi, de ieri dar și de mâine.
Când seara se coboară peste sat
Și clopotul din turlă-ncet răsună,
Un „Doamne-ajută”, simplu și curat
Se-așează peste case, ca și-o cunună.
Că-n graiul nostru s-a rugat bunica,
Și-n el ne-a spus povești bătrânul sat,
În el și-a pus nădejdea dar și frica
Și tot în grai cu Domnul s-a-mpăcat.
În grai s-au spus cuvinte de iertare,
Și „Doamne, fie voia Ta”, smerit
În el și-a dus țăranul viața în răbdare
Cu dor de cer, de veacuri moștenit.
Să nu ne fie graiul de rușine
Nici vorba veche lucru de uitat,
Că-n fiecare „no, dă-i pace” și „no bine ”
E-un strop din sufletul acestui sat.
Iar dac-un domn venit de peste deal
Îi curios ce-i tulai și coleșă
Îi spunem „No, stai oleacă-n Ardeal
Că limba noastră îi tare fercheșă”
Și cât va fi în Ardeal o casă,
Un clopot, un izvor și-un om cu dor,
Va fi și-o vorbă veche, luminoasă
Purtând în ea un neam nemuritor.
No, asta-i vorba noastră oameni buni
Cu „fain”, „oleacă” și cu „tulai”,
Cum ne-au lăsat-o-ai noștri buni,
Așa vom duce-o mai departe-n grai.

Sorin Micuțiu – Filiala Europress Spania a UZPR