de Marin Voican-Ghioroiu
În această poezie am descris o întâlnire pe care fiecare om o are, mai devreme sau mai târziu, cu un musafir pe care nimeni nu-l poftește, „bătrânețea”și-l prvește cu îngrijorate: o ține la ușă, o și ceartă, îi vorbește cu ironie și îi spune răspicat că nu are ce căuta în casa lui.
Duă cum observați, bătrânețea devine personaj: bate la ușă, vorbește, insistă, încearcă să intre în viața lui Ion, dar este respinsă, fiindcă este un musafir nepoftit:
„Lasă-mă în pace, pleacă unde vrei!…
Nu am timp de tine, căci la anii mei”
Este o personificare simplă, populară și foarte eficientă scenic. Omul nu mai privește bătrânețea ca pe o noțiune abstractă, ci o vede ca pe o femeie venită la poarta lui și vrea să-i intre în casă.
Conflictul adevărat al lui Ion nu-l are cu bătrânețea, ci mai mult cu resemnarea, și acesta este după părerea mea miezul al poeziei.
Ion nu spune că nu știe că timpul trece, el refuză însă să accepte ideea că trecerea anilor trebuie să însemne automat și renunțarea la bucuria vieții. El este plin de viață: cântă, râde, merge prin văi și crânguri, ascultă pădurea, privește și ascultă păsărelele și se bucură de soare, și natura pentru el devine un adevărat spectacol muzical:
„Mulțime de păsări, tarafuri, orchestre
Se întrec în triluri…”(Totul drag îmi este!)
Scena în care Ion al meu (eroul principal) gândește, vede și simte cum natura participă la viața sufletească a lui: cocertul păsărelelor susținut de „taraf”, iar pădurea cântă, vântul doinește, iar el este încântat de ce se petrece în jurul său,.. este o imagine prin care păstrez respirația poeziei populare românești.
Ion este, de fapt, omul care refuză să-și îmbătrânească sufletul, și aceasta se înțelege prin ce spune: „Cânt și râd, trist n-am fost nicicând…” și aceasta stare a lui Ion o socotesc adevărata lui filozofie, căci pe el nu-l interesează tinerețea trupului, ci tinerețea sufletului.
De aceea am descris în poezie diferitele stări ale vieții care țin omul legat de bucurie: pădurea, păsările, soarele, mustul, țuica, hora, dragostea, Lința, și cobor intenționat filozofia în lumea satului, că Ion nu este un personaj abstract, ci un om din popor, cu pivniță, butoi, horă și iubire, etc.
Pe alocuri am folosit umorul sănătos pentru a salva poezia de sentimentalism, altfel puteam să fac un text pe tema bătrâneții care ducea foarte ușor spre tristețe, nostalgie și lamentație, dar am refuzat să mă folosesc de această cale: Ion nu plânge după tinerețe, face haz de bătrânețe.
„Nu-mi place bătrân și nu-ngăduiesc
Ca să vii, sfrijito, să-mi aduci vreo cârje!”
„Nu puteai s-aduci o mândruță-n birjă?…” iar simbolul mustului și al țuicii l-am folosit pentru a arăta cum își duce viața neica Ion. Îi spune bătrâneții care- vorbea din prispa casei.
„Ascultă, în pivniță toarce mustul liniștit,
Și-n butoi de dud. țuica, ea,… a-mbătrânit,
Căci tânăr mă ține și mă-nveselește…”
Aici am răsturnat situația și am arătat că „Țuica a îmbătrânit, dar el (omul) se simte tânăr” , și cu permisiunea dumneavoastră, dragi cititori, am scris o mică parabolă despre viață.
Timpul nu este prezentat numai ca dușman, el poate să dea valoare lucrurilor: mustul devine vin, băutura se învechește, iar omul își păstrează pofta de viață, de fapt este o filozofie țărănească exprimată simplu și cu umor.
Ca poezia să aibă farmec am introdus pe Lința „dragostea” ca ultimă armă împotriva bătrâneții
„Merg la horă-n sat, Lința mă iubește
Și mi se-nvârtește iute pe sub mână…”
Și astfel… deodată, bătrânețea nu mai are nicio șansă: Ion încă iubește și este iubit, iar omul care iubește nu poate fi considerat sufletește bătrân, doar tinerețea sufletului se măsoară în capacitatea de a iubi cât trăiești.
„Și din noaptea aceea, Ion mi-a-ntinerit…” final pe care-l consider că produce schimbarea. Bătrânețea a venit la ușă, a fost certată, gonită, ironizată, dar până la urmă tocmai întâlnirea cu ea îl face pe Ion să-și reafirme pofta de viață….
Ion întinerește sufletește și este conștient: înțelege că nu poate opri anii, dar poate refuza să devină prizonierul lor.
„Musafirul nechemat” este o poezie despre bătrânețe scrisă împotriva fricii de bătrânețe în care nu încerc să opreasc timpul, vreau să-l înving prin atitudine, iar eroul meu, omul Ion nu are cum să închidă calendarul, dar poate să-și deschidă fereastra sufletului spre pădure; nu poate opri anii, dar poate merge la horă, să se distreze; nu are cum împiedica bătrânețea să bată la ușă, dar poate să nu-i deschidă prin optimism; poate continua să iubească, precum Biblia ne povățuiește „aproapel-ți iubește” și de aceea poezie mea nu este tristă, este o pledoarie veselă pentru tinerețea sufletului.
Ca reflecție: nu putem opri bătrânețea să vină, dar putem să nu o lăsăm să ne îmbătrânească sufletul, fiindcă. „Musafirului nechemat” a venit când nu trebuia, iar Ion l-a refuzat și nu l-a primit în viața sa.
Musafirul nechemat
– Cine bate-n uşă, de nu pot să dorm?!
– Bătrânețea, Ioane: ştiu că nu ai somn…
– Draga mea, mă iartă, cine te-a chemat?
Nu-mi face plăcere,… şi m-ai deranjat!
Lasă-mă în pace, pleacă unde vrei!…
Nu am timp de tine, că la anii mei
Cânt și râd, trist n-am fost nicicând…
Îmi place să merg pe văii și în crâng:
Să ascult pădurea cum se tânguiește
Cu vântul nebun, care mi-o iubește…
Frunza-i răscolește, cu alean doinește;
Mulțime de păsări, tarafuri, orchestre
Se întrec în triluri, înspre cer privesc,
Razele de soare fața mi-o-ncălzesc…
– Eu nu te opresc, știu, e plăcerea ta,
Inima-ți poftește și, mă rog, ce-ai vrea?
– Chiar nu ai rușine, cum poți întreba!…
N-auzişi prea bine?… Clară-i vorba mea.
Eu ți-am spus mai sus: viața o iubesc,
Nu-mi place bătrân și nu-ngăduiesc
Ca să vii, sfrijito, să-mi aduci vreo cârje!
Nu puteai s-aduci o mândruță-n birjă…
Și să mă poftești: „Urcă,… și drum bun!
– Asta-ți mai doreși, n-ai iubit destul?
– Vezi c-ai înțeles, mintea-ți merge brici:
Lasă-mă în pace și pleacă de-aici!…
Zici că nu dormeam! Fă bine să-mi spui,
Nu mai sta la geam, ușa nu-ți descui!…
Te-ai grăbit, leliță, n-am să te primesc:
Când sunt încă-n viață, vreau ca să trăiesc.
Ascultă: în pivniță mustul… toarce liniștit,
Și-n butoi de dud țuica,… ea a-mbătrânit,
Căci tânăr mă ține și mă-nveselește…
Merg la horă-n sat, Lința mă iubește
Si mi se-nvâtrește iute pe sub mână;
Iar tu vII la mine? Gata, taci din gură!
Ce să fac cu tine, spune-mi cocoșată:
Poarta ți-e deschisă, câinele te latră…
Nu mai pierde timpul, somnul mi-a venit.
Și din noaptea aceea, Ion mi-a-ntinerit…