Sever Bocu – fruntaș al românilor bănățeni

La 12 aug. 1933 ca cinstire a lui Sever Bocu pentru „munca prodigioasă și dezinteresată, depusă pe teren național, cultural, artistic și social, în interesul prosperării Banatului și în special al orașului Timișoara”1, Consiliul Comunal al Municipiului i-a conferit titlul de „Cetățean de Onoare”, fiind al optulea după: contele Claude Florimund de Mercy, dr. Carol Telbis, dr. Aurel Cosma, Emanuil Ungureanu, Heinrich Baader, Gl. Gheorghe Domășneanu și George Enescu. Timișorenii din zilele noastre au ridicat un bust al lui spre neuitare , realizat de artistul sculptor Eugen Barzu, dezvelit la inaugurarea „Aleii Personalităților” la 3 august 2009, care deschide galeria celor care au contribuit la ceea ce este astăzi Timișoara şi Banațul.2,3 Cine este Sever Bocu?

Sever Bocu, economist, publicist, politician, deputat, ministru, fruntaș al românilor bănățeni, unul din ctitorii Universității de Vest din Timișoara, s-a născut la 19 noi. 1874 în Șiștarovăț [Also și Felsewsestarocz (1440), Seatharowczy (1477), Sisteroz (1723-’25), Szisztarovecz (1808) și Sistarovecz (după 1851) după Hațegan5 sau Dâmbu-Timișan, în maghiară Sistaróc după Bichir și Dumitrescu6, sau în maghiară Sistárovecz și în germană Schischtarowetz, cott Temes, după Moldovan și Togan1)], în prezent com. în jud. Arad şi a decedat la 21 ian. 1951 în închisoarea din Sighetu Marmației.
După tată provine dintr-o familie de luptători pentru drepturile istorice ale românilor din Ardeal. Un străbun al său, Pavel Bocu, moț din satul lui Avram Iancu, Vidra, jud. Alba, unul dintre căpitanii lui Horia, a participarea la Răscoala din 1784 condusă de acesta și Cloșca şi Crișan, căzut prizonier odată cu cei 120 de răsculați și aflat printre cei 36 condamnați la moarte. Pavel a fost osândit cu tragere pe roată, dar cu toate că a murit în detenție a fost executat pentru a da exemplu. Tatăl lui Sever, Gheorghe Bocu din Lazuri, absolvent al Liceului din Beiuș, a devenit învățător, iar în anul 1872 s-a stabilit cu familia la Șiștarovăț. A fost un intelectual care s-a implicat în viața satului ardelean prin scrierea unor articole și studii referitoare la învățământul rural, a scris și popularizat poezia „Doina lui Lucaciu”, simbol al luptei de emancipare și eliberare națională a românilor din Transilvania. În unele scrieri, pentru această poezie ar fi fost judecat și condamnat la închisoare, dar în realitate faptele nu s-au petrecut așa, pentru că a decedat la câteva zile după ce a fost scris, la vârsta de 44 de ani, în 10 aug. 1893.1,7

Universitatea de Vest cu basorelieful lui Sever Bocu

Gheorghe Bocu a fost căsătorit cu Elena, născută Horja, au avut pe lângă Sever și o fată, Silvia, cu patru ani mai mică decât acesta, care din păcate a decedat la numai 15 ani, la 7/19 sept.1892.
În sânge cu gena luptătorului pentru drepturile conaționalilor din Ardeal și Banat, Sever Bocu a început aventura cunoașterii cu tatăl său în localitatea natală, continuă gimnaziul la Lipova, a început liceul în limba maghiară la Arad pe care nu-l finalizează deoarece a fost exmatriculat înainte de bacalaureat pentru că a refuzat să poarte panglica cu culorile drapelului maghiar în piept, dar îl va termina la Sibiu, unde în anul 1892 a fost și redactor la ziarul „Tribuna”. Studiile superioare le-a continuat în perioada anilor 1893-’95 la Academia Comercială Superioară din Sibiu, la Academia Comercială din Viena și le-a finalizat la École des Études din Paris, iar pregătirea finalizându-o cu cele superioare la Şcoala de Înalte Studii din Paris.1,7
Cariera de contabil, pentru care s-a pregătit Sever, a început din anul 1892 la Banca „Transilvania” din Sibiu, continuată la Banca „Lipovana” din Lipova, în perioada anilor 1892-’99 și a fost scurtată în favoarea celei de gazetar cunoscător a trei limbi străine: maghiara, germana și franceză, incisiv, polemizator dar în principal militant al ideilor mișcării naționale pentru drepturile românilor din Transilvania şi Banat. A debutat ca redactor la ziarul „Tribuna” din Sibiu, calitate în care a luat contact cu fruntașii Memorandiști şi a luat parte și la lucrările Partidului Naţional Român din mai 1892, unde cuvântarea lui Alexandru Mocioni (vezi la Cap.I, pag.35-48) i-a marcat viitorul. A activat ca redactor, director, co-proprietar la „Tribuna poporului”, care ulterior a devenit „Tribuna” din Arad, până la desființarea acesteia la 28 feb./12 mar. 1912. Publicația și-a încetat activitatea, în mare parte datorită virulenței cu care milita pentru drepturile românilor şi critica politica autorităților austro-ungare de a supune naționalitățile conlocuitoare, de a le lipsi de cele mai elementare drepturi morale de a învăța în limba maternă. Din această cauză şi pentru că a fost organizatorul unor manifestații politice împotriva guvernării austro-ungare, a avut parte de procese, peste treizeci la număr, soldate cu amenzi și condamnări la închisoare.1,7
Ca jurnalist activ, pentru a-și informa conaționalii Sever Bocu era prezent la majoritatea acțiunilor din Banat și Ardeal, pentru a le populariza, dar și pentru a ține câte o cuvântare, totodată a și organizat multe acțiuni culturale, la care participau fruntașii români din Austro-Ungaria, dar și din Regatul Român. Astfel la Arad, s-a implicat pentru înființarea Sindicatului Presei și Ziariștilor români din Austro-Ungaria, al cărui președinte a fost ales Octavian Goga, iar el vicepreședinte. În anul 1911, în perioada 16/29-17/30 apr. jurnalul „Tribuna”, prin directorul acestuia Sever Bocu a organizat șezătoarea literară din programul „Societății scriitorilor români” din imperiu, cu scopul „de-a propaga idealul unității culturale a neamului nostru, până în ținuturile cele mai depărtate”1, cum arăta Ion Agârbiceanu în numele scriitorilor participanți din regat. În perioada 14-16 aug. 1911, Sever a participat la serbările ASTREI de la Blaj, prilejuite de semicentenarul existenței Asociațiunii, care atunci avea 67 de despărțăminte (filiale), 442 de biblioteci poporale cu peste 10 mii de abonați.
După închiderea ziarului din Arad, familia Bocu s-a mutat în Regatul României, stabilindu-se la Constanța, unde el a continuat activitatea de jurnalist, colaborând cu gazeta „Tribuna” din București. Cu banii primiți ca despăgubire la desființarea ziarului din Arad, probabil în jur de 20 de mii de coroane, cu un teren a Marilinei la care avea participațiuni și cu credite luate de la bănci, familia Bocu a construit Hotelul „Regina Maria”, cu 100 de camere, la Techirghiol-Movila, fiind printre primele investiții în zonă după avizarea efectelor benefice a nămolului din lac asupra organismului. În acest hotel au avut loc o serie de întruniri și discuții, inclusiv cu participarea membrilor guvernului. Hotelul a fost distrus de către armata bulgară în timpul Primului Război Mondial.1
În perioada neutralității Sever s-a alăturat campaniei de intrare a României în război de partea Antantei pentru recuperarea Ardealului, Banatului, Crișanei, Zonei Sătmarului, Maramureșului și Bucovinei. În acest timp la Șiria, în duminica de 20 apr./3 mai 1914 s-a sfințit și dezvelit Bustul lui Ioan Russu-Șirianu, realizat prin grija lui Sever Bocu din colecta de la ziarul „Tribuna” din Arad. Monumentul a fost inaugurat din partea „Comitetului pentru ridicarea monumentului” de către Deputatul Ștefan Cicio-Pop și predat epitropiei parohiale Șiria. În perioada anului 1915 și prima parte a lui din 1916, Sever a militat pentru înființarea de unități militare din voluntari bănățeni, ardeleni și bucovineni, și intrarea în război, publicând articole în acest sens, în „Tribuna” de București.
La presiunile beligeranților, la 4/17 aug.1916 la București, în locuința lui Vintilă Brătianu s-a semnat „Tratatul de alianță a României cu Antanta” secret până la declanșarea operațiilor militare, un acord internațional având ca obiect intrarea României în război, de partea acestei alianțe. Actul olograf în limba franceză a fost semnat de către Ion I. C. Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri al României și reprezentanții diplomatici ai puterilor Antantei la București, de către ministrul Franței – Contele de Saint Aulaire, ministrul Marii Britanii – Sir George Barclay, ministrul Italiei – baronul Carlo Fasciotti, ministrul Rusiei – diplomatul Stanislas Poklewski-Koziell. Ca urmare a interesului național și a condițiilor impuse, la 14/27 aug. 1916 la Cotroceni s-a ținut Consiliu de Coroană și s-a hotărât intrarea României în război. În cursul nopții de 14 spre 15 aug. (27/28 aug.) 1916 s-a trecut la mobilizarea armatei și economiei și au fost declanșate operațiile pentru întregirea țării. Evenimentele nu au decurs conform planurilor inițiale și s-a ajuns în situația ca să se lupte pe toate fronturile politico-militare pentru supravețuirea României restrânsă vremelnic în Moldova, când la 25 dec. 1916/7 ian. 1917 frontul s-a stabilizat în zona cotului Siretului la vărsarea în Dunăre.
La intrarea României în Primul Război Mondial, deși avea 42 de ani, Sever Bocu s-a înrolat voluntar în armată, participând la campania din prima parte la Craiova, Slatina, Pitești, Bragadiru, Urziceni și Bârlad. În timpul retragerii în Moldova, la Iași în ziua de 7/20 ian. 1917 a participat la constituirea „Comitetului național al românilor emigranți din Austro-Ungaria” sau pe scurt „Comitetul celor 12”, format din 12 persoane, printre aceștia și el și Octavian Goga. Comitetul a militat pentru unirea tuturor provinciilor din afara țării cu România, pentru recrutarea românilor refugiați și prizonieri din acestea și formarea de unități militare pentru Armata Română. Comitetul a dat o „Declarație” în numele refugiaților ardeleni prin care a declarat război Austro-Ungariei. Acest act prin Ion I. C. Brătianu a fost trimis guvernului dualist. În același timp Ministerul de Interne al Regatului României i-a delegat pe cei 12 printr-un act confidențial, să recruteze voluntari pentru Armată României. În acest scop s-au deplasat în Rusia, unde în anul 1916 erau 120. de mii de prizonieri români. Comandamentul rus a pus la dispoziția românilor într-un cartier al Kievului la Darnița, o tabără unde s-au concentrat voluntarii, constituind detașamente și au fost instruiți, astfel că în ian. 1917 acolo s-a instituționalizat „Corpul voluntarilor români”. Acest corp avea un steag confecționat de voluntarul bănățean David Lăzărel Lăzărescu și care ulterior a devenit simbolul Delegației Transilvaniei care a predat „Actul Unirii” de la 1 Decembrie 1918 Regelui Ferdinand I. Primul detașament de luptători, format din 16 ofițeri și 1250 de gradați-soldați, a sosit la Iași în zilele de 7-8 iun.1917. La solicitarea comandantului Corpului Voluntarilor, gl. Constantin Coandă, Ministerul de Interne a delegat un grup de oameni de presă, printre aceștia și Sever Bocu, să scoată la Kiev ziarul „România Mare”, creată pentru a determina prizonierii proveniți din armata Austro-Ungară, aflați în lagărele rusești, de naționalitate română din Ardeal, Banat, Bucovina şi din alte zone ale imperiului, să se înroleze în „Corpul voluntarilor români” şi să se alăture Armatei Române în lupta pentru eliberarea țării și a provinciilor românești din afara acesteia și alipirea la România. Publicația a apărut de regulă săptămânal în perioada 20 iul.-dec. 1917, în 23 de numere cu un tiraj de 500-5.000 de exemplare. Pentru aceste activități, considerate de către autoritățile austro-ungare „înaltă trădare”, cei 12 au fost condamnați la moarte. După terminarea războiului Sever cu Goga a plecat la Paris în 87 de zile, din 7 iul. 1918 pe un drum ocolitor prin mai multe țări, cu identitate falsă şi cu peripeții. Ajuns acolo, Sever a fost cooptat alături de Goga, Vuia și alți până la 29 de membrii, în „Consiliului Naţional al Unității Române”, constituit la 3 oct. 1918, avându-l ca președinte pe Take Ionescu, dedicându-şi întreaga energie şi oferindu-și toate cunoștințele obiectivului acestuia şi anume: recunoașterea unirii tuturor românilor într-o sigură țară, România. El s-a concentrat pe problematica Banatului şi pe combaterea propagandei naționaliștilor sârbi, care doreau alipirea la Serbia a unei părți cât mai mari din acesta. Ca redactor șef a scos săptămânalul „România Mare” şi două cărți, despre Banat şi despre corpul de voluntari din armata română, destinate pentru documentarea delegațiilor la Conferința de la Paris.1,7
Reîntors în Banat în anul 1919, Sever a fost ales în nouă legislaturi deputat și senator, în județul Timiș – Torontal, calitate în care a participat activ și vehement la dezbaterile din parlament pentru problemele referitoare la Transilvania și mai ales la Banat. Totodată a fost președintele Partidului Naţional Român (PNR), iar după fuzionarea lui cu Partidul Naţional Țărănesc (PNŢ), al acestuia. Amintesc doar că în calitatea de deputat a participat la dezbaterile pentru ratificarea „Protocolului bilateral Româno-Sârb, încheiat la Belgrad, la 24 noi. 1923, cu privire la câteva insule de pe Dunăre și la un schimb de comune între România și Yugoslavia”, prin care România a cedat Regatului Sârbo-Croato-Sloven localitățile Meda (Međa, Párdány), Modoș (Jaša Tomic), Șurian (Šurjan), Căptălan (Busenje), Crivobara (Markovićevo) și Gaiu Mare (Veliki Gaj, Nagy Gaj), în timp ce Regatul Serbiei, Croației și Sloveniei a cedat României satele Beba Veche (Stara Beba, Óbéba), Cherestur (Krstur, Pusztakeresztúr), Ciortea (Csorda) și Iam (Jám) și orașul Jimbolia (Žombolj, Zsombolya). Retrasarea efectivă a graniței a avut loc până la 10 apr. 1924. (Anexa 4). În intervențiile sale pentru aceste fapte, a făcut o critică aspră PNL-ului și în deosebi lui Ion I.C. Brătianu.
Până la arestarea lui, Sever Bocu a participat ca inițiator sau ca organizator sau ca sprijinitor la aproape toate evenimentele petrecute în România sau care priveau țara noastră. Astfel în anul 1928 a luat parte activ la campania de răsturnare a guvernului liberal și instaurarea celui țărănist. A fost răsplătit cu numirea de Ministru fără portofoliu al Banatului, calitate în care a organizat serbările pentru aniversarea a zece ani de la unirea din 1 Dec. 1918, care s-a desfășurat în luna mai 1929, cu oaspeți din SUA și fruntașii români din toate provinciile și care a fost un succes. Sever s-a ales cu critici și cercetări privind utilizarea fondurilor alocate. În anul 1930 a făcut parte din delegația care a negociat condițiile întoarcerii Regelui Carol II în țară, care prevedeau că: „se va întoarce ca prinț regent, lăsând pe fiul său Mihai ca rege; se va reconcilia cu prințesa Elena, iar doamna Lupescu nu se va mai întoarce niciodată în România.”1 Carol II l-a acceptat la Paris, dar în țară nu l-a respectat. Tot în anul 1930 la 6 iul. s-a inaugurat în raza com. Chişoda Colonia „Sever Bocu”, întemeiată din inițiativa lui și a prefectului de atunci, dr. Vasile Boleanțu și care adăpostea în jur de 500 de familii.
La Becicherecu Mic a inițiat serbările pentru omagierea cu un monument pe „Profetul bănățean al Renașterii”5, denumite „Pro Țichindeal”, Monumentul este din piatră pe care este încrustat basorelieful din bronz cu chipul lui Dimitrie Țichindeal, executat de sculptorul Sipoș, s-a sfințit și dezvelit în cadrul festivităților din duminica 4 dec. 1932. Tot în acest an a fost implicat în aducerea osemintelor lui Eftimiu Murgu la Lugoj și reînhumarea acestora la 21 dec. 1932, în cimitirul ortodox. Din inițiativa lui Sever s-a organizat o fastuoasă sărbătoare în ziua Intrării în biserică a Maicii Domnului, la 21 noi. 1934 când s-a sfințit, dezvelit și predat autorităților locale Bustul lui Vincențiu Babeș. După doi ani l-a susținut pe Ilie Gropșianu în aducerea osemintelor familie Babeș din Budapesta și reînhumarea acestora, în final, în biserica satului natal al lui Vincențiu, Hodoni. După un an a fost implicat în înființarea filialei regionale „Astra Bănățeană”, în adunarea constituantă din 28 feb. 1937. Tot în acest an 1937 Sever a publicat broșura de 50 de pagini „Universitatea de Vest” în care argumenta necesitatea înființării acesteia la Timișoara, fiind și prima inițiativă în acest sens. La 12 iun. 1939 a apărut primul volum „Memorii” din cartea lui Sever Bocu „Drumuri și Răscruci”, care avea alt conținut față de cel aprobat de cenzura Dictaturii Regale, și pentru care s-a judecat cu statul, iar cartea a fost retrasă și ciuntită cu paginile 101-106, după care restituit autorului. Cartea a fost contestată de cei care nu aveau o imagine normală în ea și apreciată de cei care înțelegeau mai bine istoria Ardealului și Banatului. Tot în legătură cu carte a avut loc un schimb de replici prin articole între Nicolae Iorga și Sever Bocu, care a ajuns la un proces, care s-a terminat prin acordul părților. Tot atunci Sever a fost implicat în reînființarea Episcopiei Timișoarei prin Decretul-Lege Nr. 3998/8 noi. 1939, sufragană a Mitropoliei Ardealului, finalizată prin instalarea în Scaunul Episcopal a doctorului. Vasile Lăzărescu. La 6 aug. 1940, Sever a fost printre fruntașii naționali țărăniști și intelectualii români semnatarii apelului adresat opiniei publice naționale și internaționale și în special Germaniei și Italiei, prin care protestau împotriva tendinței de modificare a frontierelor și ciuntirea teritoriului unor țări, printre acestea și România. După semnarea Dictatului și punerea lui în aplicare, a fost prezent în toate acțiunile de protest. În anul 1941 a creat „Asociația luptătorilor bănățeni” pentru organizarea acțiunilor împotriva Dictatului de la Viena. Pentru aceste fapte a avut fișe de supraveghere și urmărire la Siguranța Statului.
A fost remarcabilă continuarea acțiunilor lui Sever, începute cu ani în urmă, pentru înființarea Universității de Vest din Timişoara, realizată în prima fază prin Decretul Lege nr. 660 din 30 decembrie 1944, şi ca o recunoaștere, a fost ales președinte al Eforiei acesteia. Din păcate datorită disensiunilor din cadrul Eforiei, a neînțelegerilor dintre autoritățile locale din Banat, a campaniei de presă a unor cadre universitare din București împotriva înființării Universității de Vest, coroborată cu atitudinea negativă a comisarilor sovietici în această problemă, ca urmare în anul 1945 noile autorități guvernamentale democrat-populare, conduse de dr. Petru Groza a anulat Decretul-Lege din anul 1944 și prin Decret a înființat Facultatea de Medicină în Cadrul Școlii Politehnice. Universitatea Timișoara a luat ființă mai târziu, conform Hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 999 din 27 sept. 1962, prin transformarea Institutului Pedagogic – înființat pe baza Legii de Reforma Învățământului în anul 1948 -, şi care a primit denumirea inițială abia în anul 1990.3
În această perioadă interbelică a redactat şi condus ziarul „România”, organul de presă al PNR şi ulterior al PNŢ, editează din anul 1921 populara gazetă săptămânală „Voința Banatului” şi din anul 1930 sub patronajul lui apare cotidianul „Vestul”. Ca o recunoaștere a activității sale gazetărești, în anul 1942 este ales președinte al Sindicatului Ziariștilor din Banat.
După terminarea războiului şi instaurarea regimului democrat popular (comunist) Sever Bocu este stigmatizat, denigrat, inclus în „Galeria trădătorilor” ca un „ilustru agent nazist” dintre cei mai periculoși, organele Siguranței Statului întocmindu-i un dosar de urmărire și fixându-i și domiciliul obligatoriu la Geoagiu și Călimănești. Cu toate acestea la alegerile din 19 noi. 1946 a fost ales deputat în circumscripția Lipova, singurul țărănist din județul Timiș – Torontal, dar renunță să mai lupte cu „morile de vânt” şi se retrage din viața politică, dedicându-şi scurta viață rămasă scrierii memoriilor. În noaptea de 5 spre 6 mai 1950 la ora 2, conform relatării soției sale Marilina, Sever Bocu a fost arestat la Lipova, de către „un căpitan Toth cu patru gradați de la Securitate, necunoscuți, din Timișoara”5 dus la Timișoara, de unde fără să fie judecat a fost transferat la închisoarea de la Sighetu – Marmației, , acolo, conform actului său de deces a murit la 21 ian. 1951.2
Viața personală a lui Sever Bocu avea în centrul său familia, mama sa care a rămas văduvă din anul 1893, soția sa Marilina Manolescu, pe care a cunoscut-o la Sinaia în anul 1906, pe când tatăl ei era primarul orașului. Ea făcea parte dintr-o familie avută, cu mai multe proprietăți de pe Valea Prahovei. La Sinaia s-au cununat civil pe data de 15/29 apr. și religios în duminica Tomi la 12/25 mai 1907. Marilina, o tânără cu studii, făcea parte din suita reginei Elisabeta, era foarte activă, bătăioasă pentru obținerea scopurilor propuse pentru sine și familia ei, apelând chiar și la rege, prim-ministru și alți demnitari. După căsătorie era în conducerea (președinte, vicepreședinte, membru în comitetul de conducere) a nenumărate comitete de femei, ultima dată a fost președintele Crucii Roșii din Lipova, iar prin acestea îl sprijinea pe Sever în toate acțiunile lui. La 1 mai 1908 li s-a născut o fată, Maria-Ligia sau Ligya, care la 19 feb. 1933 s-a căsătorit cu ing. Valeriu Georgescu, nașii lor fiind Iuliu Maniu și Nicolae Titulescu, au avut doi băieți Constantin (Costa) și Petru (Peter). În anii celui de al II-lea Război Mondial, întrucât părinți nepoților erau ocupați cu serviciul, iar în anul 1944 pentru siguranța lor au emigrat în S.U.A.. Astfel de creștere și educația copiilor s-a ocupat Marilina, până la reunirea lor cu părinții în America la 13 apr. 1954.1
Casa pe care Sever Bocu a cumpărat-o în anul 1922 și a avut-o în proprietate până în anul 1952, a fost amenajat ca Muzeul Orașului Lipova, începând să funcționeze ca atare din anul 1958, făcând parte din Complexul Muzeal Arad. Între timp a fost școală pentru copiii ofițerilor sovietici din garnizoană.

NOTE:
1. Bichir Florian, Dumitrescu Horia „Sever Bocu (1875-1945): o viață – un ideal – un destin”, Ed. RAO Distribuție, București, 2022;
2. Tat Ștefan „Monumente de artă timişorene. Statui, Busturi, Obeliscuri, Plăci comemorative, memoriale şi omagiale”, vol. I, Ed. Eurostampa, Timişoara, 2013;
3. Tat Ștefan „Istoria Timișoarei prin monumente. Album”, vol. II, Ed. Ed. Eurostampa, Timișoara, 2020;
4. Este portretul lui Sever Bocu pictat de maestrul Corneliu Baba. Tabloul se află la Muzeul de Artă din Timișoara;
5. Hațegan Ioan „Dicționar istoric al așezărilor din Banat: ec. XI-XX. Atestări documentare și cartografice”, Ed. Artpres și Ed. Banatul, Timișoara,2013;
6. Moldovan Silvestru, Togan Nicolae „Dicționarul numirilor de localități cu poporațiune română din Ungaria.”, ediție îngrijită și actualizată de conf. univ. dr. Nicolae Rauș, Ed. Scripta, București, 2008;
7. Munteanu Ioan „Sever Bocu (1874-1951)”, Ed. Mirton Timişoara, 1999;