de Dumitru Buțoi – Filiala Mihai Eminescu Timiș a UZPR
Ora 7,30. Toți seniorii răspund prezent la apelul doamnei Lia Moldovan, inițiatorarea acestui eveniment, echipați corespunzător, ca de excursie, cu bagaje de diverse mărimi și tipuri, dar și optimiști că soarele ne va însoți pe întreg parcursul și ne va mângâia protocolar cu razele sale miraculoase. Pornim la drum pe traseul Timișoara – Moravița – Vârsac, Serbia. Fiecare la locul său bine stabilit, se comunică tuturor participanților desfășurătorul și e liniște. Intrăm în vama Moravița, trecem relativ lejer de ambele vămi. Înainte de Vârsac, facem o pauză de 30 minute undeva într-o parcare, continuăm și ajungem la marginea orașului, acolo unde la vreo sută de metri Dunărea ne înâmpină cam agitată, dar cu un debit rezonabil.
Ora 10,30, în așteptarea vaporului servim o cafea la restaurantul de pe malul stâng pe direcția spre Moldova Nouă.
Ora 11,00. Sosește și vaporul, urcăm la etaj la terasă, avem masa nr. 12, ne conformăm. Ne răcorim cu sucuri și apă minerală și ceva energizante, servim aperitivul, unul foarte bogat în vitamine. Muzica de la bord, Grupul Intermezo Band, ne binedispune print-un regal artistic specific sârbesc presărat cu câteva piese de-ale noastre. Timp de aproape 6 ore, dus-întors, plutim pe Dunăre până la Moldova Nouă, ca o corabie plină de armonie și socializare umană demnă de seriozitatea seniorilor care au demonstrat și cu acest prilej că încă sunt tineri și liberi în cuget și spirit românesc.
Sunt prizonierul fascinației Dunării și refac imaginar intinerariul din perioada anului trecut când navigam îmreună cu soția Lidia pe un alt vapor, pe undeva prin valurile Mării Egee din Grecia. Astăzi călătoresc singur, dar sunt optimist ,,Că nimeni nu este singur pe acest pământ / Și Dumnezeu ne cheamă la el pe fiecare / Cu clipa veșniciei să facem de-apururi legământ / Îmbrățișați de îngerii de rouă ce înfloresc pe zare”! (D.B.). Și cu ochii înrourați contemplu, spațiu dintre cer, pământ și apă, scriu și mă întreb? Ce ar fi fost România fără măreția Dunării, fără această minune dumnezeiască, nu știu, deocamdată nu am starea necesară de-a desluși împreună fascinația acestul miracol. Poate ar fi fost mai săracă și mai tristă cu o iubire sau un zâmbet.
Revin cu gândul la realitatea în care mă străduiesc să trec peste aceste momente și mă conectez și eu la emoția colectivă. Timpul trece, valurile trec și ele ca o mângâiere lăuntrică și Dunărea curge maiestuoasă spre Moldova Nouă, spre Marea noastră cea albastră.
Lăsăm Dunărea și ne îmbarcăm în autocare, zăbovim pentru o oră în centrul orașului Vârsac pentru obișnuitele cumpărături, care ne reamintesc de un timp de mult apus. Pornim spre casă, la vama sârbească (Serbia nu este în UE), după un control de rutină trecem în numai 5 minute, la vama noastră a României, care este în UE, trecem după vreo 30 de minute, asta e din păcate condiția de a fi român la tine acasă și atunci ne mai mirăm că de ce, de ce….
Ajungem la Timișoara la ora 22,30. E noapte, mijloacele de transport circulă din ce în ce mai rar. Taxiul este șansa noastră de a mai prinde Telejurnalul de ora 23,00. Cu bune, cu mai puține bune, trebuie să mulțumim organizatorilor pentru aceste momente de revelație sufletească, socializare, armonie specifică seniorilor. Va rămâne o frumoasă amintire și o nouă provocare de a fi împreună și la alte evenimente.
P.S. Ca o surpriză plăcută, subsemnatul a prezentat volumul de poezii ,,Licențiat în iubire”, o carte in memoriam Lidia Buțoi, a mulțumit organizatorilor pentru bucuria acesui remember și în aplauzele tuturor a recitat poemul ,,Dunărea ce curge prin sufletul meu”
Dunăre, Dunăre
Ce curgi printre pietre și oase
și prin sufletul meu
Tot mai tristă și mai tulbure
și cu valurile tot mai nervoase
de ce nu te oprești o clipă
La mine acasă la Porțile de Fier
Că și tu ca și mine
ești o minune
Ca noapte frumoasă
Ce se stinge-n ochii mei Dumnezeu!
Să-ți șoptesc printre valuri
Că nu mă tem și nu mi-e frică,
De șipotul izvoarele de ură
Ce urcă năvalnic, către cer
Cât Tu Dunăre,
Mai curgi suverană spre Mare
Cu valurile tot mai înalte și înspumate
Știu că peste timp
O altă Dunăre
Mai puțin tulbure dar îmbietoare
Trupul meu
de cuvinte și pământ mi-l va străbate.
6 septembrie 2026
