de Dan Steicu – Târgu Jiu
Am fost citat de tribunalul timpului.
Nu exista un judecător
și nici o acuzație precisă.
Doar istoria, o colecție de hârtii definite infinite,
fiecare mai absurdă decât cealaltă,
care se agăța de mine ca o boală veche, contagioasă.
Am încercat să citesc.
Fiecare pagină spunea altceva.
Ceea ce fusese progres devenea ridicol lumesc,
ceea ce fusese glorie
se transforma în penitență.
Ceea ce fusese tragedie,
acum era doar circul absurd
al ștampilelor.
„Trebuie doar să înțelegi”,
spunea un registrator invizibil.
Dar nimic nu avea sens.
Nicio lecție, nici un fir logic.
Doar o isterie ritualizată,
o ceremonie a zgomotului,
unde fiecare eveniment
era un motiv de panică generală, intens.
Am vrut să ies.
Ușile s-au evaporat.
Trecutul mă urmărea,
prezentul mă acuza,
iar viitorul râdea fără sunet,
consternat.
Am înțeles că istoria
nu e judecată.
Este un spectacol colectiv
de delir,
o mașinărie care transformă memoria în teroare
și fiecare conștiință lucidă,
într-un martor obsedat de cimitir,
prins între absurdități fără sfârșit.