de Aurel Muntoiu – Filiala Mihai Eminescu Timiș a UZPR
Ca oricare națiune care dă dovadă de o personalitate puternică, personalitate ce reprezintă caracteristici psihosomatice, care este definitorie pentru un mental colectiv având și anumite trăsături particulare, noi îl avem pe Eminescu. Acesta face parte din pleiada scriitorilor naționali, cum sunt Shakespeare pentru englezi, Goethe la germani, Dante la italieni, Cervantes la spanioli, etc.
N. Iorga spunea despre Eminescula puțin timp după moartea sa, că este: „expresia integrală a spiritualității românești” , sau cum spunea C. Noica, „omul deplin al culturii române”.
Nu greșim dacă îl asemănăm coloanei infinitului privind în vasta spiritualitate românească. De asemenea, este un demn și etern model ce poate fi urmat dacă avem în vedere și bogata sa creație literară, ce cuprinde pe lângă latura beletristică ca poezie, teatru, proză, critică și istorie literară, și domenii ale cunoașterii umane cum ar fi sociologie, istorie, economie politică, lingvistică, drept, filozofie, etc.
Dacă urmărim parcursul în domeniul teologic al lui Eminescu, vom realiza și în acest domeniu o contribuție remarcabilă, mai ales având în vedere dar și analizând cele peste 15.000 de pagini de publicistică. Sărim peste perioada comunistă, când acesta a fost considerat un ateu, referire făcându-se la poezia Împărat și proletar – religia e o frază de dânșii inventată – , de fapt o replică a unui personaj nu se poate materializa într-o concepție teologică. Papa Ioan Paul al II – lea l-a consemnat în Observatorul Vaticanului ca făcând parte dintre marii gânditori creștini europeni, astfel fiind alăturat marilor teologi români. Considerăm că este important a aminti și faptul că același papă, la data de 18 decembrie 1989, a citit în Piața Sf. Petru, în fața unei mulțimi apreciabile, poezia Rugăciune a marelui poet, în limba română.
Dintre cercetătorii care au scris despre religiozitatea lui Mihai Eminescu, amintim pe Th. Codreanu, C. Ciopraga, Mircea Eliade, Nichifor Crainic, Lucian Blaga, Petru Rezuș, G. Coșbuc, Ioan Alexandru, Valeriu Anania, D. Stăniloae, etc.
Subliniem și faptul că fiind un poet de geniu, Eminescu a cercetat documente din multiple domenii, inclusiv ale cunoașterii umane, neomițând nici domeniul teologic. Cu tot efortul făcut în perioada comunistă de a i se minimaliza activitatea în domeniul teologic și spiritual, este de referință concepția sa despre religie, interpretările teologice ce le regăsim în numeroasele sale creații artistice. Meritul apariției operei sale publicistice deosebit de complexe, de tip renascentist, în special volumele de tip enciclopedic IX – XVII, în ciuda efortului depus de regimul comunist de minimalizare a importanței creației eminesciene, ne dezvăluie adevărate studii, nu doar o publicistică minoră ce o regăsim în unele gazete sau periodice. Regăsim aici informații și un volum deosebit de complex de cunoștințe referitoare la istoria religiilor, studii de doctrină religioasă.
Începând cu minunatele sale povești și doine, ghicitori și eresuri ce i-au colorat copilăria, continuând cu îmbogățirea cunoștințelor în perioada liceală dar și în timpul studiilor universitare, la care adăugăm pasiunea autodidactă de acumulare științifică, Edgar Papu ne spune că poetul nepereche„a devenit memoria germinativă a neamului” pentru cumulul cunoștințelor și problematicii teologice, ce au fost constante dar și decisive în conturarea și cristalizarea concepției sale privind aspectele vieții, ale lumii și omului, dar și ale universului, despre „religie ca teologie” așa cum spunea chiar poetul.
Dogmatica personală ce și-a format-o Eminescu, a fost posibilă prin faptul că a preluat într-un mod critic întreaga problemă religioasă, chiar dacă nu a fost expusă într-un mod bine conturat – despre: creația divină (cosmologia), îngeri (angelologia), demoni (demonologia), moarte. Bogata sa inițiere și cunoaștere a impresionat inclusiv pe clerici.
La un moment dat filozoful german Fr. Nietzsche afirma într-un mod funebru că „Dumnezeu a murit”. Dar Eminescu a răspuns prompt în ziarul Timpul : „Dispariția sentimentului religios e de regretat nu numai la noi, dar pretutindeni”.
Ce a constatat poetul? Nu un declin al creștinismului european ci, „ireligiozitatea, abstracție făcând de dogme, care se întind într-un mod înspăimântător în secolul nostru”, adică lipsa de încredere în Dumnezeu a unei societăți care nu își mai regăsește vreun sentiment sau trăire religioasă. Remarcăm că această stare, mult accentuată, o regăsim și astăzi în Occident.
Eugen Simion menționa în Fragmente critice, vol. I, că Eminescu „atinge o metafizică profundă și originală starea de religiozitate” în poezii ca: La mormântul lui Aron Pumnul, De ce să mori tu, Replici, Mortua est, Sara pe deal, O mamă, Numai poetul, Și oare tot n-ați înțeles, Epigonii, Memento mori, etc.
Divinitatea este profundă în alte poezii: Divinitate, Preot și filozof, Dumnezeu și om, Rugăciune, Învierea, Eu nu cred nici în Iehova, Colinde, colinde, Antropomorfism, Demonis, Înger și demon, Confesiune, O chilia mea sărmană, Răsai asupra mea, etc.
Luceafărul este interpretat prin prisma revelației creștine, observând profunda cunoaștere a Bibliei și alte scrieri patristice de către poet.
Mitropolitul Bartolomeu Anania consideră că „Luceafărul eminescian, ca astru al nopții, pare a fi creatură, dar mai degrabă un ipostas al increatului, cu menirea de a lumina […] Logosul poate fi trădat, dar nu uitat; puterea lui de atracție rezidă în natura lui divină, sursă de suferință, dar și de supremă înțelegere”.
Și proza sa reflectă religiozitatea eminesciană: „Părintele Ermolache Chisăliță, Moș Iosif, dar și în bogata sa publicistică și manuscrisele sale: Lumină din lumină, Dumnezeu din Dumnezeu (cu trimitere la Crez sau Simbolul credinței, ce reprezintă sinteza hotărârilor dogmatice de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, ținut in anul 325 și a celui de-al doilea, de la Constantinopol, din 381).
În manuscrisul nr. 2292,Eminescu arăta: „Cine neagă pe Dumnezeu, neagă ordinea morală a universului; dar e adevărat că oricine neagă ordinea morală, este pierdut fie ca individ, fie ca neam pe acest pământ, căci degenerează fizic și degenerează moralicește”. În manuscrisul nr. 2267 regăsim o profundă analiză a Trinității: „Dumnezeu e puterea care lucrează în linie dreaptă = Tatăl; o altă putere egală, dar în direcția crucișă i se opune = Fiul; Rezultanța = Paralelogramul de puteri: Sfântul Duh”.
Eminescu s-a preocupat de religia sa, fiind marcat profund de învățăturile primite când era copil. De aici pasiunea dar și credința în Dumnezeu l-a făcut să acorde o atenție deosebită Bisericii și problematicii teologice.
Condamnă vehement „esploatarea credințelor religioase pentru scopuri politice”, în Timpul în 12/22 septembrie 1888. Consideră că „Biserica ar trebui să fie deasupra partidelor și ar avea datoria de-a apăra interesele ei proprii, iar nu na face sprijinitoare cutărui sau cutărui partid politic”.
De asemenea, se pronunță cu deosebită fermitate împotriva înființării unei mitropolii catolice la București, în condițiile în care numărul catolicilor era nesemnificativ. Îl deconspiră pe viitorul mitropolit, monseniorul Paoli ca agent al Casei de Austria. Argumentul lui Eminescu: „numai aparținând Bisericii naționale, el va cunoaște însemnătatea acestui factor considerabil în viața unei nații” – Timpul, 6/18 septembrie 1880. Mai spune că: „românii au identificat religia cu naționalitatea și-i socotesc străini pe toți cei care nu sunt de legea neamului românesc”, pentru că: „îndărătul înființării mitropoliei catolice este mâna politicei orientale a Austriei”. Iar aprobarea înființării unei astfel de mitropolii ar crea între țară și dinastie […] un abis de netrecut”.
Eminescu consideră că Biserica strămoșească a lui Iuga vodă, Matei Basarab sau Varlaam „este maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei și unitatea etnică a poporului, ea care domnește puternic dincolo de granițele noastre și e azilul de mântuire națională în țări unde românul nu are stat” – Timpul, 5 iunie 1883. De remarcat, faptul că el face deosebire între Biserica națională și legea ortodoxă, dând valoare și consistență Bisericii naționale.
Cristian Preda afirma că „ a venit timpul pentru toți românii ca să-i repudiem pe cei care-l consideră pe Eminescu „nul”, sau „cadavrul din debara” de care să ne debarasăm, așa cum afirma fără jenă sau vreun respect pentru națiunea română H.R. Patapievici. Avem datoria morală dar și obligația de a îl asuma plenar pe cel care „are meritul de a fi salvat onoarea spirituală a poporului român” cum spunea Petre Țuțea. Iar Gala Galaction spunea despre Eminescu că trebuie să-l așezăm „în hotarul tăriei și al limbei românești, pe țărmul Marei Negre, ca pe un sfânt palladin, amintirea și cenușa celui ce a cântat atât de dulce în limba românească și a iubit cui atâta foc poporul nostru”.