de Gelu Dobrescu – Deva
Făcând o plimbare prin județul Brașov, nu putem să uităm a vizita o comună
cochetă, situată în partea de sud-vest a județului, la poalele Munților Făgăraș. Ca
unitate administrativ-teritorială are arondată și satul Pojorta împreună cu satul
Breaza.
Aici vom afla străvechi așezări umane pline de mărturii istorice, monumente de
patrimoniu dar și oameni care mai păstrează datinile străbune și credința ortodoxă.
Comuna Lisa este situată geografic în apropierea bine-cunoscutei localități
Sâmbăta de Sus, un loc plin de sfințire, unde se află vechea mănăstire ctitorită de
Sfântul Constantin Brâncoveanu. Această lavră a ortodoxiei transilvănene,
Mănăstirea „Brâncoveanu” de la Sâmbăta de Sus a avut și are în continuare o
influență deosebită asupra vieții comunităților din jurul ei.
Așezarea Lisa este menționat prima dată într-un un document redactat în
limba latină la 9 iulie 1527, scris la Făgăraș. Aici regăsim menționat numele unui
boier, Radu de „Lisza. Acesta făcea parte dintre cei 12 boieri jurați aflați sub
conducerea castelanilor Cetății Făgărașului, după cum se spune în documentul
amintit. Faptul că regăsim numele acestui boier de Lisa la 1527, ne poartă cu gândul
că satul a existat cu mult înainte de această dată. Așadar, putem presupune că vatra
sătească este foarte veche și că aici au existat comunități din timpuri străvechi, așa
cum existau și în alte localități din Țara Făgărașului.
Ca tradiții, întâlnim așa-zisul udat al fetelor cu ocazia sărbătorii ortodoxe a
Sfântului Gheorghe, minunatele colinde de Crăciun, cu accent pe irozi, datul în strai
de Anul nou, când ceata aruncă în strai pe cei mai vrednici cetași.
Dar ce ne mai atrage atenția asupra comunei Lisa? Aici s-a născut Octavian
Paler, la 02 iulie 1926, trecând în neființă la 07 mai 2007, provenind dintr-o familie de
țărani, tatăl Alexandru iar mama, Ana, Ce activități a desfășurat? A fost un scriitor,
jurnalist, editorialist dar și un om politic român.
Urmează școala primară în satul natal apoi, între anii 1937 – 1944 îl regăsim
la Colegiul Spiru Haret din București, ca bursier.
Înainte de a se încheia cursurile clasei a VII de liceu, are un conflict cu
directorul școlii, George Șerban, unchiul său din partea mamei. Se va muta cu
studiile la liceul Radu Negru din Făgăraș, finalizându-și studiile la 1945 cu „magna
cum laude”. A ieșit în evidență prin pasiunea cu care a aprofundat latina, filosofia dar
și elina.
Va urma în același timp cursurile Facultății de Litere dar și pe cele ale
Facultății de Drept din București. Tudor Vianu îl va recomanda pentru obținerea
catedrei de Estetică, dar Octavian Paler nu va da curs ofertei preferând a intra în
studiourile Radiodifuziunii. Aici este redactor de programe culturale, devine și
corespondent special, redactor – șef adjunct la redacția culturală.
Este interesant a reaminti cum povestește peste ani, el însuși despre prima
lună de activitate la Radio:
„În ziua în care am încasat prima leafă la Radio, în aprilie 1949, m-am suit
într-un taxi și l-am rugat pe șofer să mă ducă la Capșa. Acolo, i-am cerut să mă
aștepte în fața restaurantului, asigurându-l că-i va fi plătită așteptarea, iar eu am
intrat la Capșa (pentru prima oară!), m-am așezat la masă și am comandat un
prânz din care n-a lipsit nimic pentru a mă simți un burghez respectabil. Până
atunci, nu mâncasem niciodată servit de un chelner stilat, care-și ducea mâna la
spate când turna în pahar. La sfârșit, după ce am plătit, m-am suit în taxiul care
mă aștepta și i-am zis șoferului să mă ducă pe strada Tufelor. (…) În clipa în care
am coborât din taxi, toate gâștele și rațele de pe strada Tufelor au intrat în
panică, iar vecinii au ieșit pe la porți.”
În anul 1958 debutează publicistic cu versuri apărute în revista
„Luceafărul”. A mai fost și corespondent al Agenției de Presă Agerpres la Roma
pentru o perioadă de trei luni. Devine director general al Televiziunii Române în
perioada 1965 – 1970, apoi, director general adjunct între anii 196u8 – 1970.
Debutul editorial îl are în anul 1970, cu volumul de poezii „Umbra
cuvintelor”. Au urmat jurnalele de călătorie sau volume de literatură parabolică,
precum „Drumuri prin memorie I (Egipt, Grecia)”, 1972, „Drumuri prin memorie II
(Italia)”, 1974, „Mitologii subiective, 1975, (ed. a II-a, 1976), „Apărarea lui Galilei”,
1978, (versiune nouă, 1997), „Scrisori imaginare”, 1979, (ed. a II-a, 1992; ed. a
III-a, 1998), „Caminante”, 1980, „Viața pe un peron”, 1981, (ed. a II-a, 1991),
„Polemici cordiale”, 1983, „Un om norocos”, 1984, „Un muzeu în labirint. Istorie
subiectiva a autoportretului”, 1986, Editura Cartea Românească, „Viața ca o
coridă”, 1987, „Don Quijote în est”, 1993, „Rugați-vă să nu vă crească aripi”,
1994, „Vremea întrebărilor”, 1995, „Aventuri solitare”, 1996, „Deșertul pentru
totdeauna”, 2001, „Autoportret într-o oglindă spartă”, 2004, „Eul detestabil: o
istorie subiectivă a autoportretului”, 2005, „Caminante. Jurnal și contra jurnal
mexican”, 2005, ediția a doua, adăugită, „Calomnii mitologice”, 2007 şi
„Convorbiri cu Octavian Paler” (conlocutor fiind Daniel Cristea-Enache), 2007,
Editura Corint.
Îl vom regăsi în funcția de redactor – șef la România Liberă între anii 1970
– 1983, apoi, la 1976 devine președinte al Consiliului Ziariștilor, anii 1974 – 1979
regăsindu-l ca membru supleant al Comitetului Central al Partidului Comunist
Român.
Dar, din păcate, sistemul securist și-a întins tentaculele și asupra sa, din
anul 1983 începând persecuțiile. I se stabilește domiciliu forțat în paralel cu
interzicerea unor activități în lumea culturală, Octavian Paler având viziuni pro-
occidentale, fapt ce a deranjat teribil nomenclatura de partid. „Beneficiază” de
numeroase critici a membrilor P.C.R dar și ale lui Nicolae Ceaușescu personal.
Deși i s-au făcut mai multe oferte de „sistem”, care a vrut să-l atragă de
partea sa, refuză și postul de redactor – șef la revista Magazin, dar și postul de
director al Teatrului Nottara, preferând să fie retras până la evenimentele din
decembrie 1989, când a căzut regimul comunist.
Înființează, alături de Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu și alții, „Grupul de
Dialog Social”, o platformă civică care se va evidenția prin pozițiile sale anti-
comuniste.
Despre acei ani, Octavian Paler declara: „Singura prostie pe care am
făcut-o şi pe care o privesc cu duioșie, chiar cu tandrețe, este că în anii ‘90 am
candidat din partea Grupului pentru Dialog Social pentru Senat. Nu sunt potrivit
pentru politică.”
Nu greșim dacă spunem că a fost un jurnalist și comentator extrem de
apreciat, mai ales în urma participării la emisiuni de televiziune, unde a exprimat
poziții extrem de pertinente pe teme politice, de moralitate, fiind un critic
înverșunat al clasei politice românești.
Octavian Paler a mai realizat un film de televiziune dedicat satului natal,
Lisa.
Pentru realizările sale, Octavian Paler a primit numeroase premii și
distincții. Printre acestea se află Ordinul Steaua Republicii Socialiste România
clasa a IV-a (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a
socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului
Comunist Român”, Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1972) pentru
„Drumuri prin memorie. Egipt. Grecia”, Premiul Academiei Române pentru
„Apărarea lui Galilei” (1978), Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1980)
pentru „Caminante”, Ordinul național „Steaua României”, în grad de cavaler
(2003) şi Premiul „Opera Omnia” al Uniunii Scriitorilor din România (2005).
În anul 2000, a făcut un accident vascular cerebral puternic care a lăsat
urme vizibile asupra stării sale de sănătate.
Octavian Paler a plecat la Domnul la 2 mai 2007, la vârsta de 80 de ani, la
București, în urma unui stop cardio-respirator. A fost înmormântat, cu onoruri
militare, la Cimitirul Sfânta Vineri.
În memoria lui Octavian Paler, o stradă din Făgăraș, școala din satul sau
natal, Lisa şi Biblioteca municipală din Făgăraș au primit numele său.